Eugene Ionesco. Celebru. Aplaudat pe toate meridianele spiritului. Un nonconformist innascut. Despre el, Mircea Vulcanescu spunea ca este un fiu spiritual al lui Mircea Eliade, intrucât a urmat indemnul acestuia de a-i face tabula rasa pe toti idolii simtirii lui. I-a asezat la colt, cu o decenta… devastatoare, pe Cioculescu, pe Calinescu si Perpessicius, pe Pompiliu Constantinescu. Dar si pe Mircea Eliade…
,,NU” (Humanitas, 1991), volumul sau premiat in 1934, dupa dezbateri aprinse, nu a putut fi publicat in Fundatia pentru Literatura si Arta ,,Regele Carol II” (in colectia pentru tinerii scriitori), intrucât s-a impotrivit directorul editurii, Al Rosetti. A aparut insa la editura Vremea, desi doi dintre cei sapte membri ai comitetului, Tudor Vianu si Serban Cioculescu, s-au opus. Mircea Eliade, membru al comitetului, nu s-a opus, desi…
In ,,NU”, un adevarat scandal literar al vremii, Ionesco insereaza un triptic consacrat unor autori aflati pe valul aplauzelor criticilor literari – Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu -, dar si un eseu asupra activitatii critice literare in care ,,vedeta” este Mircea Eliade. Despre creatia argheziana spune: ,,Simulare si efect melodramatic preconceput; poezia «metafizica» esuata in grandilocventa, sonoritate goala, pompa…” (Op. cit., pag. 40). ,,Poezia lui Ion Barbu este o poezie veche, didactica, compusa dupa reguli curente de compozitie” (Ibidem, pag. 62). Camil Petrescu e tintuit si altfel: ,,Nu de mult m-am intâlnit pe strada cu d. Serban Cioculescu. S-a speriat si s-a zburlit când i-am spus ca Patul lui Procust este cea mai proasta carte aparuta de zece ani incoace” (Ibidem, pag. 71).
Cu Eliade experimenteaza un regal al spiritului, realizând, pe ,,corpul” romanului Maitreyi, o demonstratie de virtuozitate a caracterului gratuit al actului critic. Ionescu propune, simultan, doua perspective critice contradictorii despre roman / autor: una a aplauzelor, cealalta a reprobarii. Dar nu inainte de a ne spune ca ,,Orice carte iti place daca vrei. Orice carte iti displace daca vrei” (Ibidem, pag.115) si ca onorabilul critic este ,,un animal stupid” (Ibidem, pag. 141).
Din perspectiva aplauzelor, intre altele, ,,Maitreyi este o carte mare (…) D. Mircea Eliade a fost ales de Zei sa o traiasca si sa ne-o daruiasca. Sa ne traiasca!” (Ibidem, pag. 126). Când trece la cealalta perspectiva a demersului critic este de-a dreptul demolator: ,,dupa modelul lui Papini, Mircea Eliade a vrut sa fie Dumnezeu, sau macar profet, sau macar, macar enciclopedist. A esuat. Intelectual mediocru, omul acesta, care inca vrea sa fie un B.P. Hasdeu al timpurilor noastre, este lipsit de inteligenta. E un caz rar de confuzie cerebrala” (Ibidem, pag. 132). Sau: ,,Tristetea cea mai de seama a acestei carti este ca semnaleaza abdicarea ultima, totala, a lui Mircea Eliade de la Mircea Eliade. Aventurile lui de inalta spiritualitate, gravele, importantele lui probleme de metafizica, etica, filozofia culturii, stiinta etc (s-au imbarcat in barca subtire a unui mic si banal episod sentimental” (Ibidem, pag. 136). Ionescian, incheie: ,,…jur ca nu l-am elogiat pe d. Mircea Eliade pentru ca-l iubesc si-l admir, nici nu l-am denigrat pentru ca l-as uri sau desconsidera” (Ibidem, pag. 138). Fireste, discursul ionescian porneste de la intentia de a demonstra ca pentru criticul literar ,,Orice carte iti place daca vrei. Orice carte iti displace daca vrei”, iar aplecarea asupra romanului lui Eliade este privita din ,,doua puncte de vedere total contradictorii si egal de juste” (Ibidem, pag. 122). Dar a lua ca exemplu, pentru acest exercitiu critic, chiar o opera literara a lui Mircea Eliade (caruia ii era fiu spiritual…), a te juca atât de sublim cu echivocul sunt indrazneli pe care numai spirite care ard ionescian si le pot permite.
Indrazneli ionesciene
