Din după-amiaza zilei de 19 august, concitadina noastră – prozatoare, sonetistă, epigramistă – nu mai este. În 2012, la 1 august, o felicitam la împlinirea vârstei de 90 de ani, iar ea se declara mulţumită că a reuşit să publice, în ultimii 4-5 ani, un volum de sonete (Tânguiri de caval) şi două romane (Focul şi Tăcerea are ochi albaştri), ba chiar să retipărească volumul de debut, „Şansa ultimei clipe” (cu o prefaţă de Ioan Lazăr). Intrarea în literatură i-a fost girată apoi şi de Vasile Sporici, entuziasmat de rafinamentul lirismului şi de forţa epicului său.

A fost un membru activ al Corului „Balada”, dirijat de Alexandru Tiron (ca mai târziu regretata ei fiică, Delia, în Corul „Ateneu” al profesorului Ion Bănică), a recitat cu patos poezie clasică şi a acumulat o bună parte din viaţa culturală a urbei. În cuprinsul a mai mult de douăzeci de ore de înregistrare audio/video, am reconstituit Bacăul interbelic, cu personaje fizice ale locului (Grigore Tabacaru, Ion Luca ş.a.) ori pasagere (Ionel Teodoreanu, de pildă), dar şi cu personaje morale (salcia lui Bacovia din Parcul Trandafirilor sau casa lui Vasile Alecsandri).

Pe spatele unei fotografii înfăţişând Biserica „Sfântul Gheorghe” din Bacău, a notat că lăcaşul de cult a fost „construit în urma stăruinţelor tatălui” ei, „Nicolae Sascău, în calitate de primar”. „A fost dificil, dar a reuşit…”, constată tânăra de atunci. (Biserica din Letea Veche tot prin râvna lui Nicolae Sascău, primar şi acolo, a fost ridicată.)

Am vizitat-o de 2-3 ori cu câte 10-15 studenţi odată şi s-a dovedit un amfitrion încântător, având de fiecare dată la îndemână „ceva dulce şi o cafeluţă”. (Mihaela Puţeanu şi Luminiţa Sonic, două dintre filologele care i-au trecut pragul, vor descrie aceste experienţe.) Vineri, 16 august, am răspuns invitaţiei de a mă prezenta în locuinţa-i de pe strada Veniamin Costache pentru a-mi încredinţa manuscrisele unor poezii datate 1939,1940…

Nu le-a găsit pe toate şi urma să revin pe 20 sau 21. Şi iată că mă găsesc în trista ipostază de a scrie la trecut despre Mărioara (Sascău), reproducându-i un crâmpei liric autumnal, când „Cad frunzele pălite, stropite cu rugină”: „Mă simt ca rătăcită, spre infinit cătând,/ Căci sufletul mă doare mai mult ca niciodată” (1939, revista „Frământări” a Colegiului „Ferdinand I”).

Mărioara Popovici – un suflet delicat, o modestie rarisimă, un talent robust.

loading...

Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

1 COMENTARIU

  1. Dumnezeu să o ierte şi-n loc de veşnic verde s-o hodinească!

    Am cunoscut-o tîrziu şi numai prin ce a scris, datorită neobositului iubitor de oameni, profesorul Ioan Dănilă. Prin puţinele, dar extraordinarele sale scrieri lirice şi proze, prin aportul său la viaţa muzicală, Doamna Mărioara Popovici şi-a dobîndit loc meritat în frizele Panteonului cultural băcăuan.
    A purces la slujirea grădinii Raiului cu aceeaşi devoţiune cuminte de aici. Şi pe noi, de-L vom binemerita, ne va întîmpina, privindu-ne zîmbitoare din corul îngerilor.

LĂSAȚI UN MESAJ