Viorel Savin. Rămâne același cuceritor june-prim al Slovei. Mereu proaspăt, inventiv, nonconformist, surprinzător, cu mirări inocente și sentințe/iluzii care-și asumă reinventarea morală a lumii. Un Don Quijote pornit cu tot arsenalul estetico-etic împotriva unor altfel de mori de vânt. Cochetează cu fantasticul, se joacă de-a realul și non-realul, are ,,ciudate convingeri optimiste” și, în aceeași măsură, îți oferă tratate poematice de pesimism care te pot lesne molipsi. Nu-l poți fixa într-un portret convențional schițat conform virtuților unui algoritm. Liric năbădăios, sparge tiparele, dă cu tifla paradigmelor, scoate limba către cei care vor să-l fixeze într-un „insectar” literar. Viorel Savin…
Recent, Editura Princeps Multimedia Iași (2017) ne-a oferit ediția definitivă a volumului ,,Evanghelia eretică sau Istoria lui Melec Purtătorul de Nucă și de Nývas” ( Junimea, Iași, 2000; Princeps Edit, Iași 2003; Tipo Moldova, Iași, 2011 ), dar sub un titlu nou: ,,Implozia lui Melec”. Noutatea nu este doar în titlu, ci și în conținut. De ce ,,Implozia…”? Pentru că, mi-a mărturisit autorul, ,,titlul acesta era în capul meu încă de la început; are semnificații mai profunde”… Esența volumului, mesajul rămân însă aceleași. În 2004, într-un articol (,,Evanghelia eretică și eretismul stilului”, revista 13 Plus) scriam, între altele: „Autorul ne avertizează, cumva, că romanul ar trebui citit în cheie… Umberto Eco: «Dar, cititorule, mai importante decât povestea sunt cele ce se ascund în spatele ei» (…) Dacă nu pricepi neverosimilul cărții, «aiureala» fixată estetic în tușe îngroșate în fiecare pagină a sa, ca un ingredient firesc al absurdului, n-are haz lectura”. Mențin și acum aceste afirmații.
Mi-am propus aici, inventariind varii discursuri critice/de întâmpinare a acestei cărți, să consemnez/aplaud câteva dintre opiniile care au ,,ghicit” esența acesteia. Adrian Țion vorbește despre „Burlesca narațiune pre versuri tocmită”. Alina Șendrea a exploatat perspectiva unei ,,religii a singurătății”, în vreme ce Anca Măgurean a descoperit o lume aflată ,,sub zodiacul destrămării”. Ioan Enache insistă pe un alt palier – ,,Lirismul ca exorcizare a răului” – și argumentează că volumul „nu e deloc roman. E un poem amplu, o epopee modernă, unitară tematic și stilistic…” ,,O nouă istorie ieroglifică”, zice Valeria Manta Tăicuțu. Theodor Codreanu crede că ,,erezia” aceasta ,,este, mai degrabă, o contraerezie, pe care am putea-o contrapune legendei Marelui Inchizitor din Frații Karamazov”, Viorel Savin fiind comparat cu ,,un supraviețuitor al «furioșilor anglo-saxoni», în variantă românească”.
Petre Isachi oferă un discurs de sărbătoare sub titlul ,,Un roman urmuziano-orwellian”, amintind de faptul că Viorel Savin, ,,un filosof al nuanțelor”, ,,un romancier logocentric și psihocentric”, ,,a eliberat în Evanghelia eretică imaginația, extrăgând-o din istorie”, ,,a inversat voința artei și a opus limbajului, limbajul însuși, tocmai pentru a permite alienării existențiale să facă un salt în transcendență”. De așezat într-o ramă sunt și vorbele lui Daniel Corbu: ,,Citind Implozia lui Melec, m-am simțit, de multe ori, ca într-un marsupiu de tablă. Aromind timpii morți dintre noi și lume. Pentru că acest roman e o alegorie dantescă despre învinsul învingător. Istoria unui Melec ce traversează Marea Roșie cu lacrimi în buzunare. Atâtea întrebări, așteptări și obsesii, fără de care ce-am fi? Pentru că timpurile și întâmplările devin strâmbe la atingerea unor idoli ai răului, iar atmosfera devine una asemănătoare cu cea din Capriciile lui Goya”. În prefață la ultima ediție a cărții (cea definitivă), Ioan Holban notează: ,,Într-un anume fel, cartea lui Viorel Savin este un fals tratat pentru salvarea din iad, sau, altfel, în încercarea disperată de a nu cădea acolo definitiv”.
De citit și această ediție definitivă. Accentele noi aruncate de autor peste ,,introspecție, mister și acțiune” oferă spectacolului ideatic în care ,,doar în copilărie suntem îngeri”, pentru ca apoi să urmeze căderea (,,doar omul își vânează aproapele”), căci trăim într-o lume aiurea, într-un fel de ,,cotidian exercițiu/pentru însușirea morții cum se cuvine”. Implozia lui Melec, acest învins învingător care strigă prin lume purtând lacrimi amare în buzunare (cum sugerează Daniel Corbu…), este de poveste. Ea are loc într-un univers absurd în care până și îngerul e ,,mânjit de funingini”.
