Știu că am povestit odată o întâmplare hazlie, care mi-a revenit acum în minte. Adusă de fluxul capricios al amintirilor. Eram la intrarea într-un magazin, când la ușă văd că s-au oprit două fete care chicoteau, butonând întruna pe un telefon și vorbind tare. Așa că, vrând- nevrând, am auzit ce discutau.
„Ai văzut tu, spunea una dintre ele, cică fetele deștepte sunt și cele mai predispuse la depresie. Pentru că ele își dau seama cum e cu lumea, cu viața, și înțeleg mai devreme totul”. După ce au tăcut câteva secunde, fetele s-au apucat iar de râs. Ferice de ele, mi-am zis, e clar că nu făceau parte din categoria aceea pândită de depresie. Micuța întâmplare m-a amuzat, dar, în general, nu mi se pare deloc interesant, ba chiar găsesc că e stânjenitor la culme să audă toată lume ce vorbești. Și cel mai mult mă indispun oamenii cu handsfree, care par a vorbi singuri mergând pe stradă, fără să le pese că sunt auziți, deși spun lucruri foarte personale.
Mai deunăzi eram într-un microbuz, venind de la Iași, și a trebuit să suport toate conversațiile „private” ale unor pasageri. Sigur, în era digitală s-a pierdut mult din noțiunea, din înțelesul termenului de intimitate. Dar eu sunt mai curând old fashion, mai cred în decență, în bunul- simț (despre care știu că nu crește în pomi, Al. Paleologu având perfectă dreptate când vorbea despre bunul-simț ca paradox) și bunul gust, și mă îngrozesc pur și simplu când văd ce postează oamenii pe tot felul de rețele, cică-se de socializare.
Știu că sunt mulți aceia care cască gura la viețile altora, ei neavând ceea ce se numește o viață personală, numai a lor, din simplu motiv că nu au personalitate. Mulți trăiesc prin delegație, jinduind să fie în locul altora, care au nimerit-o mai bine. Și mi se pare foarte trist să ajungi așa. Să invidiezi mereu norocul celorlalți. Deși niciodată nu e bine să judeci după aparențe. Pentru că, în societate, oamenii poartă măști, joacă anumite roluri.
De fapt, oare ce mai rămâne doar al nostru, când se știe ce uriașe proporții a luat acum supravegherea oamenilor, și când se vorbește de sfârșitul intimității? Poate tocmai de aceea mă încăpățânez să țin și mai mult la mica mea intimitate, încercând să mă protejez cumva, să-mi păstrez un mic, cât de mic acolo, spațiu privat. O lume numai a mea, cu refugiile ei. Asta cu atât mai mult cu cât profesia mea se desfășoară în spațiul public.
Sigur, lucrurile nu-mi ies întotdeauna așa cum mi-aș dori, și fac destul de multe greșeli când sunt prea deschisă, și mă expun, pentru că așa e firea mea, spontană, comunicativă. Nu sunt genul închis, precaut, ascuns, calculat, asta mi-e foarte clar. Ce pot să fac însă este să mă feresc de excese, să păstrez doar pentru mine anumite sentimente, trăiri, o relație cordială cu mine însămi, care-mi asigură confortul și un echilibru interior.
Evit conflictele, și cu ceilalți, și cu mine. De altfel, am oroare de indivizii conflictuali, mai ales de tipul acelora care se ceartă și cu ei înșiși dacă îi lași singuri. Îi găsesc ridicoli și obositori. Și de compătimit, în cel mai bun caz. Mai ales atunci când îți dai seama că e vorba chiar de o patologie. Întâlnesc tot mai mulți oameni cu vizibile tulburări de comportament, cu instabilitate psihică, în ultima vreme. Nevrotici, depresivi, anxioși.
Cică societatea asta a competiției, a performanței, a violenței ar fi de vină. Tolerantă din fire, încerc să înțeleg, dar, categoric, îmi displace lumea asta din ce în ce mai isterică. Eu sunt atrasă de oamenii cu simțul relativului și cu cel al umorului, care au știința de a se face plăcuți și de a destinde atmosfera. Sunt extrem de rari, dar tocmai de asta îi prețuiesc mult. Cu genul ăsta pot să am un fel de liniștitoare senzație de intimitate spirituală, ceea ce este supremul lux pentru mine, spre care aspir dintotdeauna. Lux, calm și voluptate, ca în celebrul vers al lui Baudelaire și ca într-o pictură de Matisse, senină, luminoasă.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
