Ce subiect aș putea să am de Dragobete (îmi place ce țanțoș sună cuvântul)? Desigur, iubirea rămâne în centrul atenției (că doar ea „mișcă sori și stele”, cum o spune Dante), și asta ar fi bine să se întâmple nu numai la anumite date calendaristice, la sărbătorile care-i sunt consacrate. Pentru că nu neaparat la aspectul strict erotic ne gândim când aducem vorba despre acest sentiment, ci la diferitele forme și fețe ale iubirii. Există iubirea față de aproape (deși mi se pare tot mai rară în zilele noastre, când egoismul țâșnește din toți porii multor semeni), cea maternă, filială, față de sine (nu narcisică, ci implicând un firesc self- respect), platonică, iubirea față de Dumnezeu etc. Cred că nu putem trăi fără iubire.

Când ne lipsește, ne uscăm, ne veștejim, ne înrăim, ne dezumanizăm. Sunt însă atât de puțini oameni în stare de a iubi cu adevărat, tot așa cum puțini sunt aceia care dau dovadă că au cu adevărat suflet, deși îl invocă mai tot timpul în fel de fel de situații. Observ chiar că de prea multe ori se abuzează de expresii ca: om de suflet, suflet mare, sufletist, noblețe sufletească etc. Adevărată inflație, nu alta! Și aici sunt valabile niște vorbe ale lui Nietzsche: „Există suflete care nu pot fi nicicând descoperite, doar dacă mai întâi le inventezi”. Țin mult la sensibilitate, pe care o socotesc adevăratul talent al omului, și am oroare de indivizii reci, calculați, interesați, profitori, de grandomanii egoiști. De ipocriți și fanfaroni. Mi-amintesc o replică dintr-un film, care mi s-a întipărit în memorie pentru că și eu gândesc așa: Nu puterea îi face pe oameni mari, ci persistenţa sentimentelor.

E tot din Nietzsche (pe care l-am descoperit în biblioteca bunicilor mei, când aveam vreo 14 ani, cel mult, și când am citit pe nerăsuflate „Așa grăit-a Zarathustra”) şi conţine un mare adevăr. Prețuit de foarte puțini, însă. În niciun caz, nu de acei care văd numai suprafaţa lucrurilor şi sunt lacomi, ahtiaţi după putere. Mai ales în dragoste, bătălia pentru putere, pentru dominaţie, competiţie, nu are ce căuta. Un filosof francez, Alain Finkielkraut, într-o carte numită Şi dacă dragostea ar dăinui, pune mare accent pe descoperire, pe sentimentul de uimire permanentă în relaţia de iubire, mărturisindu-şi credinţa că există fiinţe infinit demne de a fi iubite. El însuşi a avut norocul să întâlnească o astfel de fiinţă, trăind cu partenera sa de viaţă de peste trei decenii. În opinia sa, cuvântul ar trebui să-l angajeze pe îndrăgostit.

„Spunem te iubesc, dar nimeni nu se mai socoteşte obligat să respecte această făgăduială de eternitate. Mi se pare că dragostea lipsită de orice făgăduială nu e decât o modalitate a consumului.” Bun, şi vine Frédéric Beigbeder, recunoscând că şi el este de acord cu această chestiune, făcând o dureroasă constatare a faptului în romanul său Dragostea durează trei ani. Carte scrisă într-o stare de „profundă depresie”. El remarcă legătura strânsă dintre sentimentul dragostei şi cuvânt, insistând pe faptul că generaţia mai tânără se fereşte să folosească vorbe prea mari, preferând să rostească „te preţuiesc” în loc de „te iubesc”.

Nuanţă foarte importantă, nu-i aşa? Beigbeder se recunoaşte un „romantic frustrat, un exasperat tenace”, un pesimist care vede cum dorinţa se toceşte, de la o vreme, într-un cuplu, pentru că trăim într-o lume a seducţiei permanente. Şi adaugă: „Totul contribuie la asta: cultul hedonismului, posibilitatea întâlnirilor virtuale, eliberarea tuturor imaginilor sexuale, în publicitate, în lumea modei… Aduce în discuţie apoi ideea că mai toţi scriitorii contemporani importanţi, şi aminteşte de Houellebecq, de Ph. Roth, înregistrează în scrierile lor acest „sfârşit al dragostei”, punctând cu umor faptul că el însuşi nu a reuşit să treacă pragul fatidic al celor trei ani în relaţiile sale. Dialogul dintre cei doi scriitori, pe care l-am recitit acum, este unul foarte plăcut, relaxat, amuzant şi provocator.

Și ce-i răspunde pesimistului Beigbeder amicul său Alain Finkielkraut? Ei bine, el se arată convins de caracterul ireductibil al dragostei (văzută şi înţeleasă ca o posibilitate umană esenţială), de faptul că un partener poate fi unic, de neschimbat, inimitabil. Cât priveşte dragostea adevărată, aceea care va dăinui, ea presupune exigenţă, dar şi iertare, respect reciproc şi agapè. De-ar fi aşa de simplu! Să le poţi avea pe toate acestea! Mai ales agapè mă atrage, pentru că presupune un partener care este interesat de fericirea ta, are grijă de asta, fără niciun pic de egoism.
Apropo de suflet, pentru mine noblețe sufletească înseamnă absența egoismului, generozitate, căldură umană, omenie, dăruire dezinteresată față de cineva sau de ceva, o idee, o cauză.


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ