Hublou: Calea spre reinstaurarea firescului

Am fost dintotdeauna convinsă că există un mod superior de a trăi, că poți să faci din viața ta o operă de artă. Și înțelegeam prin asta necesitatea zilnică de a face ceva bun și frumos, care să-ți modeleze ființa, să o cizeleze, să o lumineze. Genul acesta de șlefuire, de sensibilizare nu poate fi dat decât de frecventarea culturii, fără doar și poate.

Cititul, în primul rând, vizitarea marilor muzee și galerii de artă, mersul la teatru, la concerte, la operă, călătoriile în zone cu mare încărcătură culturală ridică nivelul omului, îi purifică până și chipul, care capătă un aer de distincție. Un om care are cultură se cunoaște imediat, din felul de a vorbi, de a comunica, de a se comporta cu ceilalți, din atitudine. Dar, în mod paradoxal, sunt inși care au citit o sumedenie de cărți și totuși, au rămas esențialmente inculți.

Tocmai pentru că nu știu să se poarte, pentru că nu au asimilat, nu au interiorizat cele citite. Și pentru că sunt aroganți, făcând paradă de cultura lor și plăcându-le să-i umilească pe alții. Dar cultura nu stă în numărul de cărți citite, ci într-un echilibru interior, într-un calm al valorilor și un simț al armoniei. Și apoi, nu există un singur tip de cultură, fiecare domeniu de activitate având o cultură a lui. Incultul este un ignorant, un om grosolan, care nu deține cunoștințe elementare, n-are bună-cuviință, și mai este și fudul. Nu acceptă nimic, nu primește nimic, are mintea înfundată.



În ceea ce mă privește, sigur că prețuiesc cultura literară, artistică, filosofică, în primul rând, dar respect orice alt tip de preocupări, de înclinații, de aptitudini ale unui om, și îi respect individualitatea, personalitatea, dacă respectul este reciproc, desigur. Și rămân la neclintita convingere că numai având mari modele spirituale și contact permanent cu frumusețea, cu emoția produsă de aceasta devenim mai apți pentru înțelegerea sensului vieții.

Prețuiesc apoi cultura bunelor sentimente, cultura morală. În sensul acesta, lectura recentei cărți a lui Marius Manta, „Ucenic la iconari”, m-a reconfortat spiritual. Marius este un om care are cultul filiației. Un om profund, sensibil, delicat, având ceea ce se numește „politețea inimii”. După o carte de poezie dedicată tatălui, „Tată și fiu” (amintind, prin titlu, dar nu numai, de superba serie, bogată în sensuri, a sculptorului George Apostu), el a scris acum o carte dedicată fiului său. Există o astfel de tradiție în cultura românească străveche, să ne amintim de Neagoe Basarab, cu ale sale vestite învățături pentru fiul său Theodosie. Sigur, păstrăm proporțiile, și nu facem hazardate comparații, doar ne gândim la niște afilieri.

Așadar, într-o carte de cronici „voit amestecate” (cuprinzând și patru interesante interviuri) Marius Manta face o caldă pledoarie în favoarea „echilibrului, frumosului, armoniei… înspre o cultură morală”. Cea creștină, desigur. Marius crede în valorile autentice, acelea de demult, în „harisma unei vieți aflate în rosturile dintâi”, în autenticitatea și firescul existenței. Are o stabilă grilă de valori, crede în ea, ca și în calea ce trebuie urmată pentru „reinstaurarea firescului”.

Am ales, dintr-o carte plină de prețioase învățături și sincere, calde îndemnuri de a urma calea cea dreaptă, un pasaj din cronica intitulată „Ernest Bernea despre simplitatea privirii”. Cele câteva rânduri îi aparțin chiar cărturarului, și fac parte din volumul acestuia „Preludii, eseuri”, amintind de Dumitru Stăniloae (după cum bine precizează Marius Manta): „ Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât dragostea și creația; libertatea este putere deschisă asupra pajiștilor înflorite ale lui Dumnezeu… Neputința de pătrundere în ființa celuilalt, neînțelegerea dintre om și om face ca fiecare dintre noi să existe ca într-un univers închis. Aici stă un izvor al dramei omenești, un izvor neîncetat de suferință”.

Și cel mai grav este când aceste neînțelegeri sunt între copii și părinți. Acei părinți care se declară creștini (ce se roagă doar cu buzele și îndeplinesc un ritual doar la suprafață, fără să trăiască cu adevărat credința), purtându-se autoritar, despotic, uitând că, „Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrănește totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporește, nimic nu dăinuie fără dragoste: dragostea de Dumnezeu și de om, dragostea de tot ce ne străjuie și ne întovărășește viața aceasta atât de plină și de nesocotită” (Ernest Bernea). Prin lecturile și citatele selectate (alegerea citatului fiind un procedeu critic prin definiție), prin subtilele comentarii, prin interlocutorii din interviurile sale cu mult miez, Marius Manta se dezvăluie pe sine ca un om iubitor de echilibru, de frumos, de bunătate și armonie. Adică de ceea ce ar trebui să fie firesc pentru toți oamenii.

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"