Gazetarul Eminescu – înca ne(re)cunoscut

0


Se fac eforturi constante pentru a se întelege ca Mihai Eminescu nu este doar poet, ci un creator proteic: în plan artistic ne-a lasat proza si teatru, adica a întregit spectrul genurilor literare; în sfera sociala a intrat cu responsabilitatea revizorului scolar, redactând procese-verbale exemplare, iar pe tarâm public a devenit un redutabil gazetar. „Ziaristica – nota D. Vatamaniuc, care a coordonat trei dintre cele 17 volume de Opere (X, XV, XVI) – nu reprezenta pentru Eminescu numai o obligatie de serviciu, ci raspundea structurii personalitatii sale”. Vasile Ilincan, de la Universitatea „Stefan cel Mare si Sfânt” din Suceava, a tiparit o lucrare intitulata simplu „Mihai Eminescu – publicist”, careia i-am gasit trei calitati: concizie, limpezime si forta de convingere. Într-un studiu introductiv de o suta de pagini, autorul analizeaza aproape toate coordonatele ziaristicii practicate de poet, cu accente dense pe modul în care sunt prelucrate straturile limbii române, cu deosebire cel lexical. Cine este interesat de manifestarile lingvistice ale gazetarilor stie ca acestia au o adevarata obsesie pentru cuvintele-surpriza sub raportul vechimii. La Eminescu – observa V. Ilincan -, neologismul este utilizat cu bun-simt, adica fara exagerari, si la locul potrivit. Se remarca aceasta înca de la primul articol redactat de poet, în 1870, la patru ani de la debutul scriitoricesc. Spiritul polemic iese la iveala înca de acum: îi ia apararea fostului sau dascal de limba si literatura româna, Aron Pumnul (1818-1866), atacat pe nedrept de Dimitrie Petrino. Acesta publicase la Cernauti, în 1869, o brosura, „Putine cuvinte despre coruperea limbei române”, prin care avansa ideea ca societatile de cultura din Bucovina, inclusiv Catedra de limba si literatura româna de la Liceul German, au avut de suferit de pe urma inovatiilor filologice apartinând lui Aron Pumnul. La 20 de ani, Eminescu e matur si curajos, dar civilizat: „Nu râdeti de nihilismul sau, pentru ca e al dv.” Jurnalistul cultural va fi depasit de jurnalistul politic de acum si de mai târziu (la „Timpul”); ba chiar se poate vorbi de o anticipare a lucidului analist al realitatilor din Principate. De altfel este constatat un debut simultan, daca luam în calcul macar cele trei editoriale din „Federatiunea” (1870). În unul dintre acestea, poetul combate ferm afirmatia unui politician strain „cum ca natiunea româna nu esista”. O capcana pe care putini jurnalisti au evitat-o este sablonizarea limbajului. Eminescu a izbutit sa ramâna nou, interesant în toate scrierile sale gazetaresti. Orice încalcare a normelor de exprimare în limba româna este aspru sanctionata. În „Potcoave ortografice” („Curierul de Iasi”, 1876), ironizeaza aberatiile scrierii unor cuvinte comune: „qun quare”, „aqueste”, „niqui”, pentru cu care, aceste, nici, din „Curierul Bolgradului”. Recenzând o metoda de predare a geografiei, de A. Gorjan, nu-i iarta „greselile de definitie si cele gramaticale”. Numind orasul „o adunare de mai multe case…”, se comite o redundanta: „Daca-i adunare, se-ntelege ca-i de mai multe, nu de una sau de doua”, subliniaza critic poetul-gazetar, iar dezacordul predicat-subiect („De ce tara ne desparte muntii Carpati?”) e de asemenea condamnat. Vasile Ilincan ne îmbie la o lectura profitabila atât a textelor eminesciene cât si a comentariilor sale.



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ