Eruditie si memorialistica

0

Am strabatut cele trei tomuri dedicate carturarului, medicului si universitarului Constantin Dimoftache (pseudonimul literar, C.D. Zeletin) la vârste rotunde: 70, 75 si 80 de ani cu convingerea ca am în fata un caz rarisim în cultura româna. Sa asociezi – ca sa iau doar un exemplu – un domeniu al stiintelor exacte, biofizica pura si aplicata, cu teritoriul prin excelenta al ambiguitatii artistice, literatura, si sa excelezi în amândoua registrele e cel putin uimitor. Argumentele, dintre multele care se pot aduce in sprijin, arata astfel: titlul de membru al Academiei de Stiinte Medicale (din 1994), respectiv Premiul Salonului National al Cartii de la Cluj-Napoca (1991), pentru cea mai buna traducere de poezie: Charles Baudelaire, Florile raului.

Cu aceeasi dexteritate se misca C. D. Zeletin în sfera lingvisticii, încât un text publicat în revista bacauana “Vitraliu” despre regionalisme pare al unui dialectolog, iar cel despre cazul dativ, al unui gramatician. Acesta din urma, tiparit la rubrica sa din Ateneu, “Gaura-n cer“, e o fina observatie asupra mersului exprimarii noastre, mai precis durerea ca asista la „scaderea în limba româneasca a frecventei de aparitie a dativului, caz în declinarea substantivelor”, ceea ce are ca urmare “o diminuare a nobletei limbii si un prodrom discret al simplismului”. (Aici eseistul combina cele doua întelesuri ale cuvântului: prodrom înseamna, în epistemologie, „introducere în studiul unei stiinte“, iar în medicina, „simptom precoce care preceda sau anunta aparitia unei boli“.) Pledoaria pentru reabilitarea dativului vine din partea unui filozof al culturii: cazul acesta este „o ramasita nobila a limbii, nu un deseu“, “atâta vreme cât respira aer gnomic“ (“Fie mie dupa cuvântul Tau!“, „Lasati-va mrejele si urmati mie!, în texte sacre, sau “…raza ei abia acum/Luci vederii noastre“ si „E un adânc asemene/Uitarii celei oarbe“, la Mihai Eminescu).

Alteori, vorbind despre “Jocul de cuvinte“ (Ateneu, martie 2012), evoca momente din (in)cultura actuala, ca premise ale calambururilor. Ghid ocazional (lui Richard Constantinescu, monograf al savantului iesean Gr. T. Popa) în Bucuresti, anunta din mersul masinii: „Asta-i casa lui Perpessicius! I-au demontat placa memoriala. Chiar daca stau oameni în ea, e o casa parasita!“ Musafirul, ingenios, produce o atractie paronimica etichetând: “Casa lui Parassicius!”, iar comentatorul exulta: “Admirabil quolibet! Într-adevar, Cel deprins cu suferinta («Perpessicius») începuse sa se deprinda, în posteritate, cu parasirea. Cu uitarea, adica…“ Dar si C. D. Zeletin a rascolit subtilitatile jucause ale românei: „televiziunea“ e televizuina, „silueta“ e siluita, iar el dupaia dupa ea…

Notatiile de pâna aici erau pregatite înca din primavara (C.D. Zeletin s-a nascut la 13 apr. 1935, la Burdusaci, comuna Rachitoasa, judetul Bacau), dar mi se parea nepotrivit sa le fac publice fara sa am acordul direct al destinatarului. S-a produs aceasta luni, 28 septembrie a.c., când l-am vizitat prima oara în str. B. Delavrancea din Capitala. Pe fatada casei am descoperit cu placere o placa de marmura anuntând legatura cu George-Emil Palade. Primul român detinator al Premiului Nobel pentru Medicina este ruda apropiata a gazdei mele, care la plecare m-a facut atent asupra cuvintelor rostite de ilustrul sau înaintas, la ceremonia de la Stockholm (10 dec. 1974): „Sa asculti sunetul întunecimii cum se prabuseste!“ E un ideal pe care si C. D. Zeletin s-a angajat sa-l împlineasca, odata cu toti cei ce slujesc stiinta, dar si arta.


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ