El si ea

4


In ultimele zile, omul nostru se simtea tot mai slabit… Statea la rând, pe holul clinicii, atunci când l-a apucat criza. Albul spitalicesc i-a disparut brusc dinaintea ochilor, lasând locul unei umbre de un gri patat. Totul se învârtea în jurul sau, iar peretii i se pareau oblici, în picaj. Fara mila, o durere ametitoare l-a doborât peste oamenii cu care de abia facuse cunostinta.
Medici au dat diagnosticul: atac vascular cerebral, soldat cu semipareza severa pe partea stânga. Sansele de recuperare totala erau mici, iar durata minima în care s-ar fi putut obtine îmbunatatiri era de sase luni.

Zilele petrecute în spital au fost cele mai negre din viata sa. De aceea, nu la mult timp dupa atac, bolnavul a implorat externarea. S-a încapatânat, a insistat, a facut greva, a plâns ca un copil, s-a jurat ca nu îl doare nimic, iar prin subterfugii de un tragic-comic nefiresc pentru parul lui alb, a asigurat asistentele ca boala lui era închipuita, numai ca sa ajunga acasa. Acolo îl astepta sotia lui bolnava, de care se îngrijise singur în ultimii ani. Acolo îl asteptau tabieturile zilnice, discurile cu Maria Tanase, ziarul de pe canapea, leaganul antic al copiilor, borcanul cu ardei iuti, tabla de sah la care juca singur, râzând copios sau enervându-se pentru propriile obtuzitati. Acolo erau cartile lui de rugaciune, de care nu s-a despartit niciodata… Acolo era inima lui – si în ultimele zile se tot mira cum de-a putut trai fara inima.

I-a deschis usa vecina de sus, care în timpul absentei sale s-a îngrijit de sotia lui. Calm dar emotionat, a facut primul pas, si-a închis ochii cu încetinitorul, si cu o expiratie sonora a transmis ca se simte bine acasa. Sprijinit de doua asistente, târâindu-si piciorul, tinându-se de cadrul metalic, s-a apropiat de patul sotiei. Lumina primavarateca se îngramadea lacoma pe geam si se juca pe fata ei atinsa de riduri si de suferinta, facând-o tânara si feciorelnica. Stia ca avea cea mai frumoasa sotie, iar reîntâlnirea i-a confirmat acest lucru. Privirea lui a îmbratisat privirea ei. Cu miscari gratioase si calde i-a mângâiat fata alba. Apoi, cu maxima solemnitate de care era capabil, i-a ridicat mâinile si i le-a sarutat recules.

– Iarta-ma ca am întârziat. M-au tinut fara voia mea.

– Ai mâncat ceva azi? Ca tare vlaguit te mai vad.

– Ai auzit, am vrut sa vin mai devreme… Iarta-ma. Ma voi face bine, ca sa am grija de tine.
Epuizarea mocnita din glasul batrânului a coborât, fara a cere voie, în trupul sau de septuagenar. Incetisor s-a asezat pe scaun, a cautat mâna sotiei si în acea strângere dureros de dulce a adormit linistit. Era acasa. Era cu ea. Era fericit.

Si asa au trecut zile bune.

Vecinii de dedesubt erau nedumeriti de ceea ce se întâmpla în casa lor. Doar îngrijitoarea le mai dezvaluia din misterul ce se revela ochilor ei. In fiecare dimineata, înainte de micul dejun, sotia începea antrenamentul. Intinsa, cu ochii vioi si vigilenti, cum doar femeile pot sa aiba, sotia dicta sonor ritmul maratonului terapeutic pe care l-a început barbatul ei. „Stâng, drept, stâng, drept… Iar ai târâit piciorul. Nu fii lenes, ridica-l. Fii atent cu cadrul…”

Patul a fost asezat în mijlocul camerei, si totul în jur s-a reamenajat pentru a face posibila deplasarea pacientului nostru. Ingrijitoarea adesea îsi închidea ochii cu devotiune. Pe fundalul cuvintelor celor doi, avea impresia ca asista la o lectie de vals pentru începatori. „Stâng, drept, stâng, bravo! E din ce în ce mai bine”.

Era o minunatie sa îl surprinzi entuziasmat ca un copil care începe sa mearga în picioare. Incordat, ca un luptator. Obedient, ca un soldat. Fericit, ca un îndragostit.

Niciodata nu îsi pierdea sotia din priviri. Întotdeauna astepta calificativul. Era dependent de glasul ei, de aprecierea ei, de iubirea ei.

Dupa o luna, a renuntat cu totul la cadru. Sotia i-a dat sarcini mai grele. Pe parchetul peste care anii nu au avut nicio putere, la distante egale, îngrijitoarea a lipit câte o bucata de banda. Vârful piciorului bolnavului trebuia sa atinga banda din fata, pe ritmul dat de cea mai exigenta profesoara: „stâng, drept, stâng, bravo”.

Nimeni nu putea explica cum de s-a vindecat atât de repede. La vârsta sa, în cazul sau, multi si-ar fi pregatit cele necesare pentru drumul fara întoarcere. Dar el nu a fost dintre aceia. A iubit si a fost vindecat. Vorba lui, cine altul s-ar fi putut îngriji de sotia bolnava mai bine decât el?
Trecusera doua luni de la caderea batrânelului, atunci când îngrijitoarea si-a luat ramas bun de la familia în care iubirea a facut minuni.

pr. Iulian Robu



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

4 COMENTARII

  1. Ce poate fi mai inaltator ?!Iata Iubirea cea adevarata care lasa deschise in infinit portile Imparatiei Adevarate ce ne asteapta pe fiecare dintre noi pana la ultima oita …
    Ma inclin si las sa-mi curga o lacrima de bucurie tainica ca cineva pe-aici pe Pamant inca mai tine vie legatura cu Cineva de Sus care ne iubeste deopotriva si care salasluieste dintotdeauna acolo …in inima omului …Sa va ocroteasca vesnic Bunul Dumnezeu cum stie mai bine si mai frumos !

LĂSAȚI UN MESAJ