Specialiștii în parenting, cum se numește mai nou (de când ne-am englezit, ca să fim în trend) știința creșterii unui copil, trag un semnal de alarmă referitor la urmările unui sistem educațional care se bazează pe competiție.
Iar aceste urmări nu sunt deloc dintre cele mai bune, fiindcă într-o competiție cineva trebuie să piardă, pentru ca alții să fie declarați învingători. Așadar, competiția îi pune pe copii în poziții de adversari, ea având o natură ostilă, prin definiție. Ideea unui astfel de specialist în știința mai sus- numită este aceea de a-i învăța mai curând pe copii, în cadrul unuor jocuri bine gândite, să se ajute, să coopereze. Și partea pozitivă este aceea că, jucându-se astfel, prin colaborare, acționând împreună ca să atingă un scop comun, ei se și distrează, nemaifiind stresați. Pare un lucru ideal, desigur, din moment ce lumea în care trăim este una competitivă. Și asta, la un mod destul de brutal, de urât, cu lupte grele, calcule, cu presiuni, intervenții.
Pentru un loc fruntaș al odraslei, pentru imaginea anumitor instituții de învățământ, pentru orgoliile adulților, de fapt. Sigur că ar fi mai bine și mai frumos să ne educăm copiii în spiritul unor alte valori, încurajând la ei dorința de a descoperi lucruri noi, care să provoace, să atragă schimbări într-un sistem învechit, osificat, creativitatea, într-un cuvânt. Dar cine și câți au curajul să facă asta? Câți dintre cei care se ocupă de copii le cunosc cu adevărat felul de a fi, psihologia, câți îi înțeleg și știu că ei au nevoie de conectare, de recunoaștere și de putere? Vor să fie în rând cu lumea, care pentru ei este cercul lor de prieteni, cei de vârsta lor. Dar cum copiii nu au cum să se descurce singuri într-un hățiș de relații deloc simple, cum sunt cele din societatea actuală, atunci e nevoie ca adulții să-și facă mai mult timp pentru a sta de vorbă cu ei. Cu bunăvoință, multă deschidere, înțelegere, cu tact, și cu dragoste, evident.
Tot aud vorbindu-se despre mecanismul greoi și inert al învățământului românesc, dar eu încă mai cred că există și dascăli de reală vocație. Care nu îndoctrinează copiii, nu-i supun unui tipar, unui șablon, nu le taie aripile, astfel ca ei să nu poată ajunge decât adulți obedienți, temători. Ci, dimpotrivă, trezesc în elevii lor dorința și pasiunea de a învăța, care le stimulează curiozitatea intelectuală, le antrenează creierul, învățându-i să gândească.
Nu putem ignora cele câteva nevoi fundamentale ale unei minți și ale unui suflet de copil, de adolescent aflat în formare, iar regretatul academician Solomon Marcus le-a formulat atât de exact și de expresiv. Nevoia de a da un sens vieții, de împrospătare, de întrebare și mirare, de greșeală și eșec, de îndoială și suspiciune, de joc, de identitate, de cultură, de transcendență, Și am să închei, oprindu-mă la nevoia de omenesc și de omenie . Mai precis, la acea educație a omenescului, cum inspirat o numea savantul băcăuan. Pentru că „omenescul e o sursă nesfârșită de delectare, de minunare… și nu este ca jocul de tenis, unde câștigi (apropo de competiție n.m.) în dauna altora, care pierd : omenescul poate fi universal câștigător” . Cred că e cel mai generos, frumos și nobil obiectiv.
