Mai întâi, Eugen Budau, regretatul, a fost omul-acribie al universului scriitoricesc local. In vremea asta, Cornel Galben, discret, fisa, valoriza, evada din algoritmul clasic aruncând si sageti estetice amical-,,otravite”, uneori isi pigmenta discursul cu un subiectivism partizan, alteori, precaut, juca rolul neutru al istoricului literar care asteapta bobârnacul critic al viitorului. In timp, a devenit, in pofida asumarii profunde si a altor orizonturi ale fiintarii, cel mai cunoscut arhivar… critic al zbuciumului literar local. Demersul sau a luat in vizor nu doar certitudinile, ci si previzibilele esecuri, caci marja de succes a unora dintre cei aruncati in inventarul sau literar cocheta previzibil cu nimicul gloriei literare…
In ,,Poetii Bacaului la inceput de mileniu: debuturi 2000-2010” (Editura Pallas Athena, Focsani, 2015), Cornel Galben isi marturiseste dezamagirea. Isi lipeste frumos sufletul de unii dintre consacratii cugetului, precum Elena Ciobanu, Dan Petrusca, Victor Mitocaru, Violeta Savu sau Vasile George Puiu. Elena Ciobanu, „stareta propriei singuratati”: ,,Dati-mi voie, va rog,/sa vietuiesc printre voi…” Dan Petrusca, ,,poet nascut, nu facut”: ,,…incepea sa ninga de jos in sus /in globuri de sticla in copilarie”…Violeta Savu, ,,cea care arunca nisipul din ochii pustii”: ,,Inima mea cânta psalmii / Cei mai tristi / Si ochii mei vad rastignirea tacerii”… Apoi, tot consemnând aparitii editoriale, il simti cum ofteaza, ofteaza, ofteaza…
Un optimist al inventarului aventurilor literare, un optimist care uneori credita prea generos unele indrazneli naiv-aventuroase ale slovei, acum, Cornel Galben, ajuns la un punct terminus al asteptarilor aplaudate, izbucneste si le-o arunca de-a dreptul in obraz multor poeti bacauani care au debutat in ultimul deceniu, ,,intrucât putini dintre ei au dat dovada ca si-au inteles menirea si ca nu au publicat doar de dragul de a-si vedea numele pe coperta unei carti”. Aproape o suta de poeti ai ultimului deceniu poematic bacauan cad sub pana cugetatoare a lui Cornel Galben. Daca am inteles bine, cu mici exceptii, peste toate aceste creatii bântuie un mare oftat axiologic galbencornelist: ,,..goana dupa notorietate i-a indemnat pe multi sa coboare nepermis stacheta, rare fiind cazurile când talentul si inzestrarea poetica, dublata de o cultura adecvata, se observa tâsnind de la prima pagina si determinându-te sa ramâi captiv pâna la finalul lecturii”. Autorul lanseaza provocarea fireasca, o invitatie generoasa care-i ,,lasa pe veleitari sa se scalde in propria mediocriotate si pe cei cu adevarat indrazneti sa se bata pentru statutul lor de poet”.
Dezamagire galbencornelista? Aceasta mi se pare a fi manifesta. Ascultati: ,,Un motiv in plus ca pe viitor, sa-mi indrept atentia spre alte orizonturi de lectura, cu mult mai multe desfatari intelectuale…” Oftatul axiologic al lui Cornel Galben este un simptom al valorii multor creatii literare; nu doar asa-zis locale. Ar fi insa pacat ca autorul sa paraseasca statutul de lunetist axiologic. Aruncat cu intelepciune, chiar si vitriolul critico-estetic poate poate aduce profit literaturii. Traitor enigmatic, supravietuitor cu lauri la purtator, negator cu arsenal afectiv si estetic, aventurier fara de leac al spiritului, Cornel Galben va fi recucerit de povestea ,,monitorizarii” indraznelilor literare. Pariez public pe povestea astea a cuceritoarelor capcane care-l vor avea din nou captiv. Ce captivitate frumoasa!..
