Este om de presă. De peste 20 de ani. E colegul nostru, chiar dacă a plecat la București, în urmă cu ceva timp. A început cu radio-ul, a lucrat și în presa scrisă, a fost și reporter, și corespondent local, însă a ales televiziunea. Sau televiziunea l-a ales pe el. Nici nu mai contează. Contează că „pe sticlă” se simte cel mai bine. Aici a găsit adevărata adrenalină din media. Aici s-a făcut cunoscut în Bacău și, apoi, în Capitală. La televizor. „Laurențiu Botin de la televizor”. Perseverent, încrezător, sigur pe el, a ajuns acum un nume în presa națională, deși nu i-a fost ușor. Nu a uitat însă de unde a plecat, nu a uitat Bacăul, nu ne-a uitat nici pe noi. Așa că… am zăbovit puțin și ne-am prins într-o discuție. Ca între colegi.

– Laurențiu, încă de la început vreau să te întreb de emisiunea pe care ai moderat-o acum câteva zile și despre care s-a vorbit mult. Chiar înainte de Paște, ți-ai pus casca pe cap, ai luat cameramanul cu tine și ai urcat pe Catedrala Mântuirii Neamului, o construcție gigant, care va costa 80.000.000 de euro, proiectată, trebuie să o spunem, de firma băcăuană Vanel Exim, care a câștigat licitația. A fost acea emisiune care se face o dată în viață, cum se spune?

– Din când în când, dincolo de talk show-urile de zi cu zi, am reușit, împreună cu echipa mea, să facem și emisiuni unicat, emisiuni pe care rar ai ocazia să le faci. Așa a fost și cu această emisiune, de care zici, care a avut ca temă controversatul proiect Catedrala Mântuirii Neamului, loc unde ia naștere un monument arhitectonic unic. La prima vedere nu pare ceva extraordinar. Însă, curatorul, respectiv Patriarhia Română, mi-a permis să urc la cel mai înalt punct al construcției, 70 de metri de la cota zero, loc unde, pe o platformă de doar 2 metri lungime și unul lățime am încăput eu, invitatul meu, inginerul șef al șantierului, cameramanul, sunetistul și un alt coleg care îl ținea pe cel cu camera să nu cadă în hău. De nedescris senzația trăită, dar și faptul că acolo unde am filmat nu va mai ajunge nimeni, niciodată, după terminarea construcției. Bucuria a fost dublă, emisiunea a fost difuzată chiar în ziua de Paște, în prime time și, așa cum am dorit, dincolo de audiență, a stârnit controverse. Când am coborât de acolo am avut senzația că am trăit o clipă de istorie. Iar acum pot să spun că sunt unul dintre puținii care au atins cerul din vârful catedralei mândrie națională. Căci asta va fi acest proiect. O mândrie națională, un obiectiv turistic, dar, mai ales, un lăcaş de alinare a sufletului. În orice ordine vrei.

– Câți ani de televiziune națională sunt pentru tine? Patru, nu? A trecut timpul, poate chiar prea repede. Patru ani! E mult, e puțin, e greu? E altceva față de ce știm noi sau de ce credem că știm?

– Să-ți spun ceva. Sunt concepții de genul ești „pe sticlă”, ești vedetă, gata, l-ai prins pe Dumnezeu de un picior! Nu e așa, nu e nici măcar ușor. Goana după audiență te consumă nervos. Îți trebuie mult echilibru să reușești, să ieși din priză, de obicei la multe ore după ce ai ieșit efectiv din emisie. În plus, ești „pe sticlă”, ești singurul răspunzător de eșec sau succes. Pentru că, deși ai o armată de oameni care lucrează pentru tine, oalele se sparg în capul tău. Şi mai e ceva. Aici regula, deși nescrisă, e clară. Faci audiență, rămâi, nu faci, la revedere! Așa că fiecare zi e o luptă, în fiecare zi se întâmplă ceva nou. Dacă nu ești atent, dacă nu ești pregătit, linia între bun şi ridicol e foarte subțire. Mai ales în regim de live. Aici sunt norocos. Miile de ore de live de la TV Bacău mă ajută în fiecare zi. De fapt, urăsc emisiunile înregistrate, în live trăiesc maxim fiecare clipă.
În rest nu sunt vedetă, acea vedetă de la televizor. Am o viață normală, o soție înțelegătoare și cățelul, mai joc handbal la un club de amatori de două ori pe săptămână și, rareori e drept, mai găsesc timp de un gratar și un spriț, cu puținii prieteni pe care îi am. De fapt, nu prea am timp aproape deloc, am și câte două emisiuni pe zi, cu excepția zilei de sâmbătă, ziua mea de somn!
Așa, ca de can can, să știi că nu e un mare avantaj să te cunoască lumea pe stradă. Unii te privesc și șușotesc între ei, gen, uite-l pe ăla de la TV, alții te abordează cu tot felul de trăznăi, alții te mai și felicită. Pe cât posibil ești politicos și gata. Mai am și o grijă în plus, trebuie să apar în public atent la ce fac, la cum mă îmbrac și cum vorbesc. Pentru că aici, la televiziunea națională, imaginea e totul. Aici, toți ochii sunt pe tine. Unii îți vor locul, alții vânează o poză pe care să o vândă la un ziar de „scandal” dacă te prind într-o postură ciudată, mulți așteaptă de la tine să rezolvi lucruri, chiar să le găsești de muncă, să le dai case, să le dai bani sau să intervii pe lângă cineva. Oamenii sunt așa cum sunt. Știi, așa cred ei, că sunt cel de la televiziune și sigur rezolv problema. Dar nu e chiar așa. Dacă aș putea…

– Laurențiu Botin. Te știe toată lumea, mai ales, noi, cei din presă. Te știu și telespectatorii tăi, chiar și cei din Bacău, care ți-au rămas fideli și te urmăresc în continuare. Dar o scurtă prezentare nu strică. Care a fost punctul tău zero în această profesie? De unde ai pornit? Și cum? Pentru că fiecare dintre noi, cei care lucrăm în presă, avem o astfel de poveste…

– Să începem cu… începutul. Primul meu pas în presă s-a întâmplat undeva 1994, în urma unui concurs de Dj la Radio Alfa, celebrul „89 cu 6 FM”, post de radio ce exista, la acea vreme, de vreo câteva luni în Bacău. M-am prezentat, m-au plăcut cei din conducere, nici acum nu știu de ce, m-au luat. De acolo au început toate. Am stat nopți bune, de la 22.00 la 06.00 dimineața, am învățat să mixez melodii și, Doamne, ce emoții aveam, spuneam doar un bun găsit și un la revedere! Frumoase vremuri! Încet, în vreo doi ani, am făcut matinalul, tot la radio. A fost startul în excursia mea în presă. Așadar, la radio am învățat să gândesc și să transmit repede gândul acela. Frumoase vremuri, frumoși colegi, chiar și Dobrin Dăncuță, fostul patron, era ok! 75% din timp, în rest era plecat. Acum e prin State!
Mai târziu a venit TV Symbol, un proiect al regretatului Dan Reichbuch. Cumva un vizionar tipul ăsta, a făcut o televiziune ce rivaliza cu Antena 1, care tocmai se deschisese atunci la București. Am luat-o de jos, reporter, am învățat să scriu corect o știre, să montez, apoi am apărut pe sticlă. A fost şi acolo frumos, cât a ținut. Apoi am plecat la Antena 1, corespondent local, am trecut ceva mai târziu pe la ziarul Monitorul de Bacău, un fel de șef, m-am întors la radiouri, am înființat Mix FM, apoi Radical FM, apoi, câțiva ani, am fost corespondent la Realitatea TV. Undeva, în timp, a venit şi firescul. Dumitru Sechelariu m-a acceptat la „Deşteptarea”. Prima dată am făcut o emisiune cu regretata noastră colegă Cezara Duță. Apoi, ani de „Deșteptarea de seară”, o emisiune în care am învățat că publicul te ridică și tot el te coboară. A fost cea mai bună școală pentru mine, orele de emisie au fost cumva cel mai bun antrenament pentru ce fac acum. M-am și jucat de-a televiziunea, la TV Bacău am experimentat cam tot: talk-show serios, divertisment, pamflet TV, telefoane în direct, transmisii live, tot. Sunt amintiri frumoase, care nu se uită. Și Seche a fost un vizionar. Și un mogul de presă de toată isprava. Păcat, pentru cei care nu ştiu, omul acesta și-a respectat angajații, i-a plătit bine și chiar a ținut la ei. În felul lui.

– Iar acum ești la B1 TV. Practic putem spune că ”Deşteptarea de seară”, emisiunea pe care ai moderat-o ani de zile la TV Bacău, s-a mutat la București, nu?

– Hai să-ți spun ceva: eu cred că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine. A fi pe un post de televiziune națională este pentru noi, cei care lucrăm în presa audio-vizuală, regina profesiei. Dar, ca să ajungi „pe sticlă” la o televiziune națională e un pic mai greu decât imposibilul. De ce? Pentru că mereu sunt alții înaintea ta, iar spațiul este ocupat. A fost greu. Foarte greu. Poveștile de genul cu depui CV-ul și te sunăm noi sunt doar poveşti. Adevărul e că nu te bagă nimeni în seamă. De tine depinde tot ce faci și ce vrei să faci. Pe scurt, am fost invitat la B1 TV într-o emisiune. Să vorbesc, împreună cu alții, despre ceva. Apoi mi-au propus să vin, tot ca invitat, de două ori pe săptămână. Ulterior mi-au spus că nu e loc pentru mine în grilă și să mai aștept. Eram dezamăgit, fără bani, furios că nu puteam penetra televiziunea națională. Știam că pot, îmi era ciudă că nu am noroc. M-am întors în Bacău, în depresie, dezamăgit. Mi-am zis că am ratat șansa carierei mele. După cinci luni a sunat telefonul. Era de la B1 TV. M-au întrebat dacă vreau să prezint o emisiune de agricultură. Eu? Da, sigur, nu mă pricep, dar învăț repede, o facem, normal, am răspuns. Și așa a început aventura mea în București, „pe sticlă”, cu „Agrikultura” de pe B1 TV. Două ore săptămânal. Uraaa, eram la televiziunea națională, reușisem! După un an am plecat la România TV, tot cu o emisiune de agricultură, am stat acolo doi ani și jumătate. Dar mi-am spus că trebuie să schimb ceva. Riscam să devin „specializat” pe… agricultură. Am revenit pe B1 și cam asta a fost. Acum sunt unde am visat. Și sigur că da, așa cred, repet, Dumnezeu a avut un plan cu mine. Şi alţi câțiva oameni cărora le mulțumesc. Acum fac ce am învățat în anii de „Deșteptarea de seară”. Și-mi place la nebunie ce fac. În fiecare zi!

– Ai avut invitați în studio, în emisiunile tale, și, hai să le spunem așa, personalități ale momentului. Cum sunt aceste persoane în realitate? Mă refer la un Băsescu, o emisiune de campanie, în care chiar te-ai certat cu el în direct, din câte îmi aduc aminte, o Elena Udrea, un ministru al Agriculturii, undeva, acum, recent, în martie cred, au fost invitații tăi trei miniștri ai Educației, Ecaterina Andronescu, Sorin Cîmpeanu și actualul, Pavel Năstase. Cum e? Și cum reușești să reziști pe acest segment al talk show-rilor în direct?

– Nu am avut invitați în fața cărora să am emoții. Să îmi iertați lipsa de modestie, dar chiar nu am emoții la nicio emisiune. Nu știu de ce. Nu-mi pot explica. Şi nici nu vreau. Cât despre persoanele cu care lucrez, ei bine, i-am cunoscut pe toți. Unii sunt mai dificili, alții încrezuți, unii se cred deștepți, alții chiar sunt. Depinde de personaje. Sunt și oameni extrem de eleganți, genul lord, cu care vorbești aplicat, la obiect, concentrat, dar sunt și „zurgălăii”, care-s cel mai greu de stăpânit. Aici ori ai experiență, ori nu ai. Nu dau nume, ar fi prea mulți. Însă am cunoscut oameni interesanți, cu câțiva am rămas prieteni, am văzut și tot felul de domni și doamne vremelnic în funcții importante, oameni fără substanță, efemeri ca importanță. Asta-i televiziunea. O lume colorată. Cel mai tare m-au enervat zilele în care oamenii s-au împărțit. România împărțită de politicieni, povestea cu strada versus politica. Am văzut, și astăzi e încă la fel, români care au uitat de normalitate. Dacă nu ești de acord cu ei, trebuie să mori. Aici s-a ajuns. Într-o emisiune, vorbeam în direct de protestele de la Guvern, acelea de la începutul anului. Am primit instant două mesaje – înjurături. Într-unul eram psd-ist, în altul eram antipsd-ist. Râsu’ plânsu’.

– Și Bacăul cum se vede, cum se mai vede, de acolo, din Capitală?

– Bacăul din păcate îl văd rar. Nu am timp să vin în Bacău. Dar știu tot ce se întâmplă, mă uit pe internet la voi, pe site-ul ziarului „Deșteptarea”, sau îmi mai scriu unii-alți ce se întâmplă pe facebook. Cum se vede? Un pic cenușiu, poate și pentru că strălucirea de altădată s-a cam estompat.
Să o iau pe rând. Mai întâi, sincer, mă mir în fiecare zi că „Deșteptarea” e în continuare pe print. Asta înseamnă că e un produs media bun. La București, doar ce e bun a rămas pe print. Câteva publicaţii. Zeci de ziare nu mai sunt tipărite, unele mai sunt doar online. Bravo vouă și Laudetei Sechelariu. Pe bune, chiar dacă e în ziarul vostru acest interviu, nu poţi nega evidenţa.
Apoi, în Bacău, de la distanță, sunt cu ochii pe primarul Cosmin Necula și administrația sa. Suntem prieteni, vorbim rar, nu-i dau sfaturi, sper însă să reușească.
Însă, cea care îmi dă mereu ora exactă din Bacău e mama. De la ea aflu zilnic pulsul orașului. Acum acasă pentru mine e Bucureștiul. Dar celălalt acasă a rămas Bacăul. Eu spun că sunt un băcăuan la televiziunea din București. Singurul. A mai fost unul şi acum e primarul Capitalei. Așa că sunteți deja bine reprezentați. Să știi că și aici e ca și în Bacău, nulitățile comentează iar cei capabili fac lucruri.

– Ziua de 3 mai a fost declarată Ziua Presei. Decizia a fost luată de Adunarea Generală a ONU, în 1993, la o inițiativă venită în cadrul Conferinței Generale UNESCO din 1991. Mai exact, este Ziua Mondială a Libertății Presei. Mai putem vorbi de o presă liberă? Putem spune că 3 mai e așa, ziua noastră, a celor care lucrăm în presă?

– Ziua Presei? Hmm. Ce e presa? Sau ce mai e presa? Acum 20 de ani și mai bine credeam, ca orice tânăr jurnalist, că pot muta norii. Și munții. Că fac parte dintr-o tagmă de aleși care se luptă cu balaurul și vine, precum Făt Frumos, să cucerească Ilene Cosânzene în fiecare zi. Între timp am devenit mai înțelept sau poate nu mă mai regăsesc în fătul acela frumos. Da, mass-media este parte importantă din sistemul democratic, din rutina zilnică. Da, informația și nevoia de a o recepta pentru a ști este la fel de prezentă. Ca în oricare domeniu, mulți veniți și puțini aleși. Astăzi e un pic mai greu ca acum ceva ani, nimeni nu are răbdare cu tine. E pe viață şi pe moarte, economic vorbind, așa că ori performezi, ori dispari. Nu mai există mecena în media. Se vrea profit. Și repede. Iar noi ne adaptăm. Acum eu spun despre mine că nu mai sunt jurnalist. Ci doar un tip care face emisiuni la TV. Am simpatii și antipatii, de multe ori mă revolt, mai fac concesii, în sensul să mai „iert” câte un invitat, sunt om normal care face un talk-show zilnic. Și unii spun că o fac bine. Alții, fără să mă cunoască, spun că sunt nesuferit.
Revenind la Ziua presei, zic că e bine că încă mai suntem pe piață. Din nefericire am pășit în era fake-news. Acum orice posesor de telefon cu internet se crede ziarist fără responsabilitate și discernământ. În ziua de azi, și orice frustrat își face blog și-și varsă acolo neputința și mizeria mentală pe tot ce mișcă. Cui să-i spun „La mulți ani!” de Ziua Presei? Cei despre care am vorbit mai devreme nu fac parte din presă. Iar cei care încă își mai asumă responsabilitatea lucrului bine făcut au mai rămas puțini. Asta e, ține de o alegere. Mai bine le spun celor care știu să citească un ziar, să asculte un radio sau să privească un program TV să nu uite că, ziariști sau nu, suntem în serviciul public.


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

3 COMENTARII

  1. Felicitări domnului Botin și întregii echipe!Am urmărit TV Bacău,acum citesc zi de zi Deșteptarea. E o bucurie sa va revedem „acasa”.

LĂSAȚI UN MESAJ