Româna pentru toți

Rădăcina latină

Cuvântul atât de comun, care exprimă gingăşie, frumuseţe, armonie, ne-a rămas de la romani. Făcând drumul invers, dăm de latinescul florem, care şi-a pierdut terminaţia consonantică pentru a ajunge la flore, iar prin diftongarea lui o la oa, s-a fixat forma de azi, floare (de la nominativul flos). Încă de acum două milenii, cuvântul a trecut în sensul figurat ca partea cea mai bună a unui produs: floarea făinii (flos farinae), a uleiului (flos olei), a sării (flos salis) sau a vinului (flos Bacchi).

Familia ei – o delicatesă didactică…

Ne amintim lesne că manualele de limba română exemplifică pentru conceptul de familie lexicală cuvântul de bază floare şi derivatele ei cu prefixe (înflori, înfloritură etc.) şi sufixe (floricea, florar). Şi tot din şcoală mai ştim că formele flexionare (înfloreşte sau floricele) nu reprezintă variante pentru a ilustra bogăţia familiei de cuvinte.

… şi un model de productivitate

De vreme ce constituie acea parte a plantei cu „o corolă frumoasă şi variat colorată” (DEX, 2016; în DLRLC, 1956: „o corolă frumos şi variat colorată”), devine semnul distinctiv al acestor vegetale.
Ca urmare, în limba română există numeroase compuse, dintre care enumerăm câteva (alfabetic): floare-cu-două-cozi (condurul-doamnei), floare-de-aur (ochiul-boului), floare-de-colţ/floarea-reginei/floarea-doamnei (albumeală sau edelvais), floare-de-leac (bujorel), floare-de-Levant, floare-de-noroc, floare-de-perină (din care se extrage un colorant textil), floarea-călugărului, floare-de-Sfânta Ana (iederă-albă), floare-de-stea, floare-de-vioară (micşunele-ruginite), floare-frumoasă (bănuţi), floare-vânătă (stânjenel), floarea-boului, floarea-brumei (brânduşă), floarea-codrului (mătrăgună), floarea-credinţei-bărbatului (saschiu), floarea-crucii/floarea-pâinii (pristolnic), floare-domnească (garoafa), floarea-lui-Sfântul-Ion (drăgaică), floarea-Paştelui/Paştilor (găinuşă), floarea-Paştilor-galbenă (păştiţă), floarea-suferinţei (ceasornic), floarea-raiului (măturiţa-Maicii-Preacurate), floarea-şarpelui (volbură), floarea-turcului (lăcrămioară), floarea-ursului (dediţel) etc.

Plantele agreează… cratima

După cum se vede, toate compusele de mai sus se scriu cu cratimă/cratime. În lucrările de specialitate mai vechi nu se respectă această regulă. „Botanica sistematică” (curs universitar, Editura Didactică şi Pedagogică – 1966) scrie numele unei plante ocrotite de lege astfel: papucul Doamnei, „cea mai frumoasă orhidee din ţara noastră” (p. 430). Corect este papucul-doamnei (DOOM1,2); majuscula nu se justifică decât la termenii religioşi, ca mai sus Paştelui/Paştilor (în DLRLC, 1956, floarea-paştilor, în acord cu educaţia ateistă impusă atunci).

Eminesciana floare albastră

Romantismul a adoptat-o ca simbol al curentului, iar Mihai Eminescu i-a dedicat o antologică poezie. De remarcat că prezenţa cratimei din invocaţia finală nu desemnează numele tehnic al plantei, ca în exemplele de mai sus, ci este reflexul rostirii, pentru a respecta măsura de opt silabe: „Și te-ai dus, dulce minune,/Ș-a murit iubirea noastră –/„Floare-albastră! floare-albastră!…/Totuşi este trist în lume!”). Titlul poeziei este cu blanc: „Floare albastră!”
Floriile, la noi şi la… Paris

Substantiv propriu feminin, doar cu formă de plural, numele sărbătorii din duminica precedând Paştele derivă desigur de la floare. În limba franceză are forma Pâques fleuries „Paşti înflorit”.


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ