Fiecare dintre cărţile coordonate de Ion N. Oprea în seria Cenaclul literar la distanţă este un magazin în care intri cu nerăbdarea de a te reîntâlni cu lume bună şi înţeleaptă. De data aceasta jocul de rol poartă eticheta „Nu uita…“, care nu neapărat e un imperativ ferm, ci mai degrabă o invitaţie la a ne proteja amintirile şi a le da glas acelora care ar putea fi lecţii de viaţă pentru alţii.
Ediţia 2015 a antologiei pare să fie una dintre cele mai bogate în prezenţe ale limbii române în aproape toate ipostazele. Una dintre ele, gnomică, îi aparţine lui Vasile Ghica, din a cărui superbă colecţie transcriem două aforisme: „Politica noastră de astăzi înseamnă cât mai multă corupţie. Şi cât mai puţină gramatică“ (p. 14), respectiv „Când intră în politică, oamenii de cultură e bine să ştie că riscă să fie conduşi de tot soiul de agramaţi” (p. 301). Universitarul clujean Doina Butiurcă îi trimite lui Ion N. Oprea o lucrare demnă de un volum de studii şi cercetări ştiinţifice din domeniul filologiei: „Limba română în lume”. Autoarea investighează presa culturală din diaspora cu un singur ţel: de a descoperi interesul gazetarilor români din străinătate pentru cultivarea limbii. Constatările nu sunt liniştitoare: „există un număr restrâns al rubricilor consacrate problemelor de limbă stricto sensu şi cu atât mai puţin reviste interesate de problemele punctuale ale limbii române literare” în S.U.A. şi Canada. Căile de a-i determina pe românii din afara graniţelor ţării să comunice corect sunt diverse: apelul la dicţionar, când sensul unui termen este incert, modele de conjugare a verbelor şi de declinare a pronumelor, combaterea „beţiei de cuvinte” etc. Alteori sunt reproduse texte ale marilor lingvişti, ca acela al lui Al. Graur din 1934, dureros de actual şi la noi: „Cum se face oare că elevii din Franţa sau din Anglia pot învăţa ortografia limbii lor, infinit mai complicată decât a noastră, iar elevii din România scriu atât de mizerabil? Nu poate fi decât o singură explicaţie: nu se dă destulă atenţie scrierii. Programele sunt prea vagi în această privinţă, iar profesorii de limba română se socotesc, în general, prea mari savanţi ca să se ocupe de amănunte atât de meschine: ei discută filozofie, formează suflete etc., iar elevii lor scriu: *v-a veni, *mam dus, *părinţi mei” etc. Rubricile au nume expresive (Colţu’ lu’ Vanghele) sau terne (Limba noastră), iar titlurile sunt uneori surprinzătoare: „Romgleză? Niciodată!” (Observatorul – 2010). În acest context, îndemnul Dorinei Stoica din Bârlad este bine-venit: „Fraţi români plecaţi prin lume,/-N orice ţară vă aflaţi,/Pe copii şi pe nepoţi/Învăţaţi-i să vorbească/Şi în limba românească!”
Ligia Ghinea, absolventă a Literelor craiovene, este profesoară în municipiul-reşedinţă al judeţului Covasna – Sfântul Gheorghe. Nu-i este uşor, dar o susţine alcătuirea entităţii biologice: „Limba română sunt eu./Am fost zămislită de părinţi/În limba română./Fiecare celulă a fiinţei mele,/Pământene,/E plămădită în grai românesc”. Luca Bejenariu, bucovinean din Rădăuţi, e un iscusit portretist al dascălilor săi de la Filologia ieşeană: cu Dumitru Gafiţeanu, un semestru întreg a „făcut analize sintactico-morfologice din Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă“; Gh. Agavriloaie, dacă dădea un cinci, îi cerea studentului să spună că literatura română a studiat-o „cu… portarul de la Universitate“, iar Petru Zugun, Ilie Dan, Gavril Istrate şi Ion Popescu-Sireteanu i-au fost la fel de buni dascăli de lingvistică.
Cărţile coordonate de Ion N. Oprea ar trebui să se găsească în toate bibliotecile judeţene.
De neuitat: limba română
