Am adresat unor scriitori, poeti, dramaturgi, istorici si critici literari, profesori universitari, intrebarea: ,,De ce mai scrieti, într-o vreme în care nici macar scriitorii nu se (prea) citesc unii pe altii?” Raspunsurile sunt minunate…
Reintrarea în marsupiu
Cornel Galben (foto), scriitor, critic si istoric literar: ,,E o intrebare pe care si-au pus-o, probabil, majoritatea scriitorilor contemporani si indiferent daca au gasit sau nu un raspuns, continua sa scrie. Tot învârtindu-ma în jurul ei, blocat si de ideea ca initiatorul anchetei asteaptă, din parte-mi, nu un raspuns oarecare, ci un «ospat al cugetului», mi-am amintit de un sclipitor joc de cuvinte al filosofului de la Paltinis, cel care, apelând la hâtrul humulestean, nota: Toata viata am asteptat sa coboare peste mine harul, sa-mi vina acea idee care sa dea sens îndaradniciei mele intru gândire. Am trecut de mult de 60 de ani si ideea n-a mai venit, dupa câte vad. Dar totusi spun cu extraordinara vorba a lui Creanga: «Se vede (totusi) c-a venit, de vreme ce n-a mai venit».
Extrapolând, în micimea mea as putea afirma ceva asemanator, mai ales ca si eu, nevrednicul, am trecut binisor de 60 de ani, ca de mai bine de o jumatate de veac mâzgalesc – într-un fel sau altul – hârtia si ca de exact 45 de ani, de când poetul Constantin Th. Ciobanu si-a dat girul, publicându-mi primele doua poezii în revista Preludiu, ma tot întreb de ce scriu si daca mai are rost sa-mi sacrific pretioasele clipe daruite de Dumnezeu pentru a asterne mereu alte si alte pagini. Spre edificare, iată ce-mi notam în jurnal în ziua de 23 august 2014: «Sigur, mă întreb adeseori pentru ce atâta zbatere, când as putea foarte simplu sa procedez ca Ionut si sa dau dintr-odata totul la cos». Masochist cum sunt, n-o fac iar un gând al doamnei Lidia Vianu îmi da ghes: Există un mic ghiont al destinului in lucrurile cele mai marunte. Poate asa mi-a fost mie harazit, sa ma ocup de altii si mai putin de mine. Ca si dumneaei, n-am citit nici a mia parte din câte mi-am dorit, dar poate cele citite vor fi de folos, de vor ramâne. Vorba traducatoarei, Viata e scurta, pe când literatura nu se incheie niciodata.
E, însa, literatura ceea ce scriu? Sa-i las, totusi, pe altii sa judece, dar de o sintagmă a aceleiasi e bine sa tin cont: Marile adevaruri în critica – peste tot, in fond – sunt cele limpezi si simple. Limpede si simpla e si poezia pe care am scris-o ieri, dar pâna la a incropi un grupaj mai e cale lungă.
Scriu, asadar, nu atât pentru mine, cât mai ales pentru cei ce ar putea gasi in paginile mele câteva gânduri de folos, fie că e vorba de o fisa de dictionar, o cronica, o poezie sau un interviu. Si, intrucât in acest inceput de primavara sufletul mi-e cam gol de idei, voi proceda aidoma criticului Constantin Călin, care, aflat într-o situatie similara, a apelat la filele jurnalului. Asadar, iata încă o notatie, datată 5 octombrie 2014: «Intrebat ce înseamna sa fii scriitor, George Balaita a raspuns: Sa traiesti pâna la capat timpul care ti-a fost dat. Cu orice risc! Observi, pui la pastrare. Tot ce simturile înregistreaza, tot ce mintea baga în seama (eventual, judeca!). E rezerva ta. Esti acolo ziua si noaptea. Veghe si somn. Esti gusa pelicanului. Esti marsupiul Marelui Cangur! Etc…, etc. (Te cearta careva pentru, i se pare lui cinism? Nu-l baga in seama. E problema lui!) Si tot el: Totul trebuie scris… De ce? Pentru ca sa fie scris. In rest, doar timpul decide. (Pro Saeculum, nr. 5-6/2014).» Cu alte cuvinte, sa lasi urme…
Desi nu cu mult timp în urma nu fusesem de acord cu Irina Petras, care era preocupata intens de acest lucru, iata ca ma darui cu totul slavei desarte si le urmez exemplul. Ei, macar, au o operă unanim recunoscuta, pe când eu înca bâjbâi si sunt sigur, de pe acum, ca „scrierile“ mele n-au nicio sansa de supravietuire. La ce bun atunci atâta zbatere? Poate pentru ca, involuntar, în subconstient mi-am zis la fel: «Ca să fie scris!»
Iar ca sacrificiul sa fie total, am ales, vorba Rodicai Lazarescu, «mântuirea prin creatie», revenind în lume pentru a fi «gusa pelicanului» si «marsupiul Marelui Cangur», pentru a-mi continua proiectele utopice si a aduce un strop de bucurie celor ce înca citesc.”
