Precizarea Academiei Române
Din anul 2005, când a apărut Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, este scos total din uz „asemeni”: atât singur, cât şi în combinaţia „de asemeni”. Pentru aceasta din urmă, precizează: „modificare faţă de DOOM1” (1982), dar pentru „asemeni”, tolerat de Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (ediţia a V-a, 1995), a omis să semnaleze noutatea.
Ce libertate ni se oferă
În compensaţie, ni se permite să rostim în două chipuri structura: de asemenea (în tempo lent, cu 5 silabe) sau de-asemenea (în tempo rapid, cu 4 silabe), ca de astă dată şi de-astă dată, de exemplu.
Care să fie motivul izgonirii lui „asemeni”?
Bănuiala noastră se îndreaptă spre intenţia lingviştilor de a regulariza formele oarecum asemănătoare, adică alcătuite cu particula întăritoare (deictică sau adverbială) -a, aşezată la finalul altor cuvinte, pentru a preciza un element din comunicare: aici, atunci (pop. aicea, atuncea). „Asemenea” are aceleaşi flancuri vocalice ca „aidoma” şi „aşijderea”, cu care mai este şi sinonim.
Puţină istorie a cuvântului
La origine se află latinescul assimile (neutrul adjectivului, de la ad + simile), semnalat în română pe la 1550. A cunoscut variante, de la asemine, la asemenile.
Preferinţă veche: „de asemenea”, nu „de asemeni”
Am extras din tipărituri câteva exemple: „El, de asemenea, îşi adora soţia” („Mariana”, revistă pentru femei, 16 nov. 1943, p. 3); „De asemenea, credem că facem un serviciu culturii româneşti propunând reeditarea acestei valoroase lucrări” (Emil Manu, despre „Obiceiurile tradiţionale româneşti”, de Mihai Pop, în „România pitorească”, apr. 1977, p. 13); „De asemenea, autorul pierde din vedere să arate…” („Ateneu”, mai 2014). Păcat că Al. Graur şi M. Avram nu-l discută pe asemeni/asemenea.
Se (va) scrie legat?
Norma cere să scriem în două cuvinte, ca şi „de aceea” ori alte locuţiuni adverbiale apropiate: „de-a rândul”, „de-a binelea” ş.a. Nu credem că se va admite forma sudată (ca la „totodată”), de vreme ce se renunţă adesea la prepoziţie. În afară de un îndreptar ortografic din 1909, care norma „deasemenea”, nicio altă lucrare de acest fel (din 1932 până în 1995) nu permitea scrierea legată. În exemplele de mai sus, grafia „deasemenea” este greşită.
Bătrânul „asemeni” a plecat nemulţumit
Părea a fi preferinţa poeţilor, din necesităţi prozodice: „La ce simţirea crudă a stinsului noroc/Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?” (M. Eminescu, „Despărţire”).
Lucrările normative au înregistrat mereu perechea „asemenea” – „asemeni”, până în 1982, când DOOM1 a păstrat doar forma „asemenea”, dar a admis „de asemeni”. Azi, „asemenea” are interdicţie de folosire atât singur, cât şi în asociere cu „de”. Interesant este că vorbitorii diferenţiază situaţiile: îl pun pe „asemeni” în construcţii comparative cu dativul („asemeni ţie”), dar selectează perechea cu deicticul „-a” când au nevoie de „totodată”: „De asemenea, Mihai Şora s-a referit la forţa modelelor în viaţă”. Uneori nehotărârea e vizibilă: „Asemenei Muguruzei şi Williams” (internet, pontul-zilei, 14.07.2017). Primul cuvânt e şi asemenea, şi asemeni.
Feriţi-vă de pleonasme!
În enunţul „S-a vorbit, de asemenea, şi despre Vasile Alecsandri”, adverbul „şi” este topit în grupul „de asemenea” şi deci este inutil.
Propunere
La o nouă ediţie, DOOM-ul ar trebui să-l readucă pe „asemeni” (cu drepturile lui „aidoma”, care din 2005 este şi adverb, şi prepoziţie), cu permisiunea de a intra şi în locuţiunea adverbială „de asemeni”.
