– interviu cu Gianina Marina Popovici, asistent-sef la Unitatea de Primire Urgente a Spitalului Judetean

– Sa fii asistent medical, mai ales intr-o sectie considerata prima linie a „frontului” dintr-un spital de urgenta, nu este deloc usor. Cum de ati optat pentru aceasta meserie?
– „Microbul” este din familie. Tatal meu a lucrat ca asistent 37 de ani la Ambulanta iar sora mea, mai mare, practica aceeasi meserie. Mi s-a parut normal sa urmez si eu aceeasi scoala. Am terminat liceul sanitar in 1991 si m-am angajat imediat dupa absolvire la Statia de Ambulanta. Am lucrat acolo aproape 16 ani.

“Am asistat nasteri si la lumina lampii”

– De-a lungul carierei v-ati aflat si in fata unor cazuri in care a trebuit sa luati decizii de una singura?
– De mai multe ori. Nu pot sa uit toata viata mea prima nastere pe care am asistat-o. Eram numai eu si soferul de pe ambulanta. Am fost chemati la Lipova pentru o gravida. La intrarea in Bacau a trebuit sa ne oprim pentru ca femeia nastea. Am tras ambulanta in statia de autobuz de la Serbanesti si cu ajutorul meu a venit pe lume o fetita de nota zece. Stresul a fost mare, dar vreau sa spun ca dorinta de a nu gresi m-a facut sa ma pregatesc permanent pentru un asemenea moment, astfel incât atunci mi s-au derulat prin minte toate paginile din manualul privind „Asistenta la nastere”. Mi-am amintit tot ceea ce trebuie sa fac. Ulterior, am trait si alte experiente similare, dar una a fost mult mai impresionanta decât toate celelalte.
– De ce v-a marcat afectiv atât de puternic?
– Tin minte ca am plecat cu ambulanta spre Corbasca, la o gravida in vârsta de 16 ani, primipara (la prima nastere-n.n.). I se declansase deja nasterea. Eram intr-o Dacie breck, care putea fi taxi, nu ambulanta. La intrarea in Dienet (sat in comuna Parincea-n.n.) am oprit. Era bezna si nu vedeam nimic in ambulanta. Atunci am cautat o casa cu lumina. Ne-am dus la cea mai apropiata, era o casa mare, si am batut in poarta. A iesit o femeie, dar când am rugat-o sa ne lase inauntru ca tânara naste ne-a spus ca nu ne primeste pentru ca ii facem mizerie. Dar Dumnezeu ne-a ajutat. Peste drum, era o casuta foarte modesta, in care pâlpâia o luminita. Acolo, intr-o singura camaruta, locuiau o femeie vaduva, saraca, cu doi copii si o capra, despre care am aflat apoi ca era oarba. O tineau in casa de teama sa nu o piarda. Nu aveau curent electric, doar o lampa cu gaz. Femeia mi-a tinut lampa ca sa vad când iese copilul si ne-a dat si hainute ca sa-l infasam. Se pare ca fapta buna totdeauna are si un raspuns, pentru ca peste câtiva ani, fiind cu acelasi sofer, pe ambulanta, am trecut prin fata casei aceleiasi femei primitoare si cu suflet mare si nu mi-a venit sa cred ce am vazut. In locul casutei saracacioase fusese ridicata alta mare, frumoasa. Acum femeia era casatorita cu un barbat care o iubea mult si era foarte gospodar.

La Ambulanta, imposibilul a devenit posibil

– Femeia primitoare a fost rasplatita pentru gestul ei nobil, dar dumneavoastra in cei aproape 16 ani de serviciu la Ambulanta ati mai avut si alte satisfactii profesionale?
– Pentru mine serviciul la Ambulanta a insemnat pionieratul meu in meserie, mai ales in unele specialitati in care nu am fost formata in scoala. La Ambulanta am invatat de la medicii de acolo si din manuale asistenta medicala pediatrica si de obstetrica ginecologie. Acolo am pus in practica manevre medicale care inainte mi se pareau de domeniul imposibilului. Am invatat terapia intensiva, cum trebuie sa fac un drenaj toracic ori o intubatie. La ora actuala stiu tot ce trebuie sa fac in cazul unei gravide, al unui pacient care reprezinta o urgenta. Am aceasta multumire, dar nimic nu se compara cu bucuria mamei când ii pui in brate copilul abia nascut!
– Dar nu cred ca in cei 16 ani nu ati avut parte si de experiente nefericite…
– Din pacate, am trecut si prin asemenea experiente. Chiar dupa Revelionul din 2002, dimineata, in ziua de intâi ianuarie am fost chemati la o gravida din comuna Nicolae Balcescu. Trebuia sa nasca. Era zapada mare, noi eram cu un Fiat si nu am putut sa ajungem la casa ei. Am luat trusa medicala si am pornit pe jos. Când am ajuns, gravida era in coma. Riscul sa moara atât mama cât si copilul era major. Am reusit sa o stabilizez pe mama si sa o aduc in viata la maternitate. Ea a fost salvata, dar copilul, din nefericire, nu a supravietuit. A murit dupa câteva ore de la nastere. Ulterior am aflat ca mama era in coma de ore bune. Avusese mai demult un traumatism cranian. Fusese prin Italia si evolutia sarcinii ii fusese urmarita acolo, dar, culmea, nu i s-a spus ca este cu risc. Dar ce sa va spun ca si eu am fost in situatia de a pierde sarcina dupa interventia la un caz!
– Cum asa?
– In ianuarie 1997, intr-o zi geroasa, am plecat pe teren la o solicitare cu o ambulanta pe motorina, un TV cu tractiune dubla, dar masina s-a oprit pe deal, la intrarea in comuna Traian, in plin câmp, si soferul nu a mai putut sa o porneasca. Inghetase motorina, era un frig cumplit si eu eram insarcinata in trei luni. Am coborât pe jos in statia de autobuz, nu aveam telefon mobil ca sa comunic cu dispeceratul. Norocul meu a fost ca a trecut un taxi si soferul m-a luat si m-a adus la Statia de Ambulanta. Am plecat inapoi cu o alta ambulanta la cazul la care fusesem chemati. Din fericire, am ajuns la timp ca sa il salvam. Dar eu atunci am fost in pericol de a pierde sarcina, pentru ca m-am imbolnavit rau de tot din cauza frigului pe care l-am indurat. Dar astea-s riscurile meseriei! Totusi, Dumnezeu m-a ajutat, si am acum o fata de 16 ani. Am vrut sa am macar un copil, desi medicii mi-au spus ca nu pot si nu trebuie sa ramân insarcinata, deoarece este riscant pentru mine. Am fortat putin norocul, dar a meritat.

Si Urgenta, o proba de foc

Ati mai lucrat dupa aceea inca zece ani la Statia de Ambulanta. Ce v-a facut ca dupa 16 ani sa schimbati locul de munca?
– Cât timp am lucrat la ambulanta a trebuit sa car foarte multi bolnavi cu targa, pentru ca nu eram decât eu si soferul. Am ajuns sa nu mai pot face fata fizic si am inceput sa ma gândesc unde sa ma duc. Mi-a fost foarte clar ca numai pe Urgenta trebuie sa merg, unde nu este rutina zilnica. Si nu regret, pentru ca si aici am trait experiente impresionante, una chiar in primul an. Eram de garda, cu doctorul Costel Salbatecu, si vedem pe rampa in ambulanta cum medicul ventileaza o pacienta in stop cardiac. Spre surprinderea noastra, am recunoscut-o pe sotia unui fost coleg de la Ambulanta, si ea fosta asistenta la Urgente. Am muncit cam o ora si jumatate cu intreaga echipa si am reusit sa o salvam. Dupa multi ani, mai exact acum o luna, intr-o vineri noaptea, in aceeasi garda cu doctorul Salbatecu, pe cine credeti ca am avut-o din nou pacienta? Tot pe sotia fostului meu coleg, care avea probleme tot cu inima. Ne atentiona de zor ca sa avem grija ca in 2007 a avut infarct si stop cardiac. Dupa atâtia ani sa-ti vezi in aceeasi situatie aceeasi pacienta pe care ai intors-o din morti la viata este ceva de nedescris. Femeia nu a stiut ca in 2007 tot noi am fost cei care am salvat-o. Isi cerea intruna scuze si nu stia cum sa ne mai multumeasca.

“O vorba buna face cât un tratament”

– Este greu sa lucrezi la Urgente?
– Este greu, dar si frumos, in acelasi timp. Nu uit toata viata nici o alta secventa din Urgente. Intr-o noapte, l-am vazut pe colegul meu de liceu Tiberiu cosând plaga de pe bratul unui pacient intins pe targa. Nimic neobisnuit, veti spune, dar el statea pe scaun si cu lampa deasupra cosea plaga ca la broderie. Peste tot era liniste, intuneric, iar el, foarte tacticos, broda ca sa nu lase urme. Se pot face lucruri frumoase in meseria asta, daca ai cu ce si cu cine, ma refer la resursele materiale, dar si la oameni. O vorba buna face cât un tratament. Jumatate din vindecarea unui pacient se datoreaza starii lui psihice. Nu degeaba in scoala ne-a invatat sa pregatim pacientul atât fizic cât si psihic. Dar, din pacate, faptul ca la noi la Urgente personalul este subdimensionat fata de numarul de pacienti, acestia fiind din ce in ce mai multi si mai bolnavi, undeva, inevitabil, gresesti. In tarile avansate este altfel. O ruda de a mea din Canada lucreaza la Urgente, intr-un spital de acolo. Dupa trei ore de munca are 20 de minute de pauza obligatoriu. Poate sa vina si un pacient in stop cardiac. Se ocupa de el alti colegi, pentru ca acolo este personal suficient, fac prin rotatie. La noi sunt zile in care nu apuci sa iei decât trei guri de mâncare, nu poti sa bei un pahar cu apa sau sa ajungi la toaleta. De aceea, majoritatea personalului medical are probleme cu stomacul si sufera de varice.

Trebuie schimbata mentalitatea pacientului

– Nu putini sunt cei care s-au plâns ca au asteptat foarte mult la Urgente pâna ce au fost vazuti de un medic…
– Da, pentru ca la noi lumea in continuare gândeste pe principiul ca “eu am venit primul si trebuie sa si intru primul”. Or, la Urgente nu se intra pe baza de bon, ci a unui protocol de triaj, a unui cod de culori, care prioritizeaza cazurile in functie de gravitatea lor. Un pacient care sufera este foarte usor de descoperit si evident ca el are prioritate, chiar daca abia a sosit in Urgenta. De aceea, pentru o afectiune mai usoara se poate ajunge sa se astepte perioade mai lungi. In timpul acela, insa, toata echipa este mobilizata in jurul unui pacient care trebuie resuscitat. Toti trecem, prin rotatie, sa-i facem masaj pacientului. Este foarte obositor. Cinci minute de masaj cardiac echivaleaza cu o ora de fitness. Cei care asteapta pe hol nu stiu, insa, ce se intâmpla in spatele usilor.
– Aveti colege care lucreaza in alte tari. Acolo timpul de asteptare este mai scurt decât la noi?
-Peste tot in lume se asteapta la Urgente, chiar mai mult de doua sau trei ore. In alte parti, s-a asteptat si 8 ore pentru ca un pacient sa fie consultat, dar acesta nu a facut scandal, a stat linistit pâna i-a venit rândul. Am o colega care a profesat in Italia si s-a adresat serviciului de urgenta de acolo pentru ca avea un nod in gât si se sufoca. A asteptat timp indelungat, ar fi vrut sa renunte si sa plece in alta parte, dar nu a putut pentru ca ar fi venit carabinierii si ar fi amendat-o. In sfârsit, a fost vazuta de un medic care i-a scris o reteta. Nu i s-a facut nicio investigatie si nu i s-a dat nici macar o tableta, dar la final a fost pusa sa plateasca 35 de euro pentru ca problema ei nu a fost o urgenta si a ocupat timpul personalului de acolo cu ea. In Canada, ruda mea s-a dus si ea o data la o unitate de primire urgente pentru ca se umflase si avea o eruptie pe tot corpul. Facuse un sindrom alergic. Dupa doua ore de asteptare a aparut un asistent care a intrebat-o ce are. I-a aratat bubele de pe corp iar el i-a spus sa astepte ca trebuie sa-i ia tensiunea. S-a mai intors dupa o ora cu un tensiometru si abia atunci i-a spus ca are nevoie de un consult dermatologic, de parca ea nu ar fi stiut. In final i-a facut programare la dermatolog peste patru saptamâni.

Nimeni nu-i perfect

– Totusi, nu putem sa ascundem faptul ca si la noi multi pacienti si rude ale acestora care se prezinta la Unitatea de Primire Urgente se plâng ca au fost tratati cu indiferenta si raceala…
– Este adevarat, uneori oamenii spun ca nu suferim alaturi de ei. Dar, gânditi-va ce-ar fi sa stam si sa plângem lânga un pacient iar la urmatorul sa nu mai putem sa facem fata pentru ca noi suntem marcati psihic de cazul anterior! Deci trebuie sa existe o detasare din partea noastra, detasare care este, de fapt, scutul, armura noastra de a ne proteja, pentru ca, in definitiv, suntem si noi oameni.
– Dumneavoastra aveti sa le reprosati ceva pacientilor?
– Sunt rare cazurile in care pacientii se prezinta in Urgente atunci când ar trebui. Dupa nu stiu câte zile de tratament prescris de medicul de familie, dar si de medicatie dupa ureche, când au aparut si alte complicatii, multi vin si vor ca o singura injectie administrata in Urgente sa faca minuni. Nu tin cont ca dupa ce termina tratamentul prescris trebuie sa se intoarca la medicul curant pentru ca el sa vada daca medicatia administrata a avut eficienta. Unii ne mai si vorbesc urât, dupa ce ne-am straduit sa-i ajutam. Iti lasa un gust amar. Dar nu pot spune ca ai nostri sunt numai lapte si miere, pentru ca as minti. Si noi avem zile mai proaste, cu probleme care, fara sa vrem, ne marcheaza. Dar daca in alte parti, tura la Urgente este de 8 ore, la noi se intinde pe 12 ore si sunt zile in care, dupa masa de dimineata, nu apuci sa mai manânci decât seara, târziu, când ajungi acasa. Recunosc, poate uneori vorbim si noi cu un glas mai ridicat , suntem mai repeziti, dar chiar nu cred ca din dorinta de a fi rai.

Linistea apei, cea mai reconfortanta

– Dupa 12 ore de munca la Urgente cum va relaxati in timpul liber?
– Am impletit, am crosetat, am cusut si goblen. Aceasta te ajuta in meseria noastra. Cica marii chirurgi isi exerseaza acuratetea miscarilor facând goblen. Pentru mine a fost un prilej de relaxare, de a-mi goli mintea de probleme. Dar, mai nou, mi-am descoperit o alta pasiune, pescuitul. Imi place sa merg cu sotul la pescuit, nu neaparat ca sa prind peste. Ma reconforteaza linistea de pe balta si oracaitul broastelor iar daca nu am semnal la telefonul mobil este si mai bine. Stau si cu undita in balta, dar din dorinta de a urmari pluta. Când vezi ca se scufunda si creste tensiunea in fir, traiesti cel mai relaxant moment!


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ