Costache Popa, din Scorteni, fost primar al comunei, om nascut in sat, crescut acolo si intors, dupa o viata de munca prin alte parti de tara, tot in satul lui, a ajuns ieri acasa, din Bacau, dupa doua zile de tratament medical, necesar si benefic. Ne-am vazut si am schimbat câteva vorbe prietenesti. Dar n-am putut ocoli, cum o fac toti cei care au fost sau mai sunt oameni de la tara, subiectul zilei: seceta. Costache Popa are pamânt cât poate munci, cam cât are fiecare om fara pretentie de afacerist. Adica nu atât de mult cât sa se numeasca „ferma”, dar suficient cât sa cultive ba una, ba alta, trebuitoare traiului diurn. De circa doua luni se uita, insa, ca fiecare din aceasta parte de tara, cu mare ingrijorare la porumbul de-o schioapa, cam galbejit, la rasadurile obosite din gradina, la pamântul tare ca piatra, la cerul pe care norii se mai razbuna, dar ploaie ioc. E seceta si e doar un inceput al ei.
La fel de ingrijorati sunt si arendasii a zeci si sute si chiar mii de hectare de teren agricol, dar si proprietarii de pamânt. Adica unii mai chivernisiti. Grijile lor sunt chiar mai profunde, la ei seceta inseamna pierderi enorme sau, Doamne fereste, chiar faliment. Am stat o zi intreaga printre ei si i-am auzit pomenind, din ora in ora de calamitate, de lipsa de ploaie, de lipsa de apa in general, pentru ca nici de irigatii nu se mai poate vorbi cu incredere in România. In ziua aceea, adica acum vreo doua saptamâni, plecati cu noaptea in cap la Bucuresti cu totii, ochii fermierilor erau numai pe câmpurile care defilau prin fata noastra. De pe la Buzau au aparut tot mai multe balti pe marginea drumului, chiar prin margine de lanuri. Plouase binisor pe acolo. Parca si in ciuda moldovenilor batuti de seceta. La intoarcere ploase iar, baltile erau si mai mari si mai multe. Plouase si prin Bacau, doar in oras, mai putin peste câmpuri si sate. Telefoanele s-au inrosit pe aceasta tema, fiecare voind sa afle cum e pe acasa.
N-a fost sa fie ploaie si, se vede treaba, nici nu pare sa fie curând. „Sa fie ploaie – vorba unui cântec -, sa fie pâne”. Sau, cum spunea unul dintre fermieri, la despartire, sa ude un pic „macar sa nu ramânem datori”. Adica datori pe la banci, pe la prieteni, pe la furnizorii de seminte si de inputuri agricole.
Toti vrem ploaie. Unii sa ploua cu bani multi, altii macar cu liniste si pace financiara, altii macar sa aiba ce pune pe masa.
Da, Doamne, ploaie pentru toti!
