In monografia sa dedicata orasului, fostul primar Costache Radu povesteste si maniera in care administratia locala a rezolvat problema prafului de pe uliti.
“Colbul care se punea mai mult de un lat de mână pe străzi când erau călduri mari, dacă nu era ostoit cu vreo ploaie, era împrăştiat de vânturi şi aceasta făcea mult rău sănătăţii oamenilor. Cei de la eforie, cihăiţi de orăşeni, nu aveau alte mijloace la îndemână decât tulumbele pojarnicilor, care o dată sau de două ori pe săptămână împroşcau pe şoseaua mare pe o întindere de cel mult 500 stânjeni. Dar şi această udătură nu era cum se cade, căci apa din tulumbă ieşind cu iuţeală, făcea mai mult poiene prin colb şi vai de-acei care se aflau prin apropiere, că tot colbul li se azvârlea în ochi venind ca din puşcă.
Pe la 1867, primarului de-atunci îi veni în minte un alt mijloc de stropire a străzilor: două poloboace mari, încăpătoare de vreo 60 vedre de apă fiecare erau puse în două căruţe şi trase de doi cai de la pojărnicie. Poloboacele aveau la fundul de jos un fel de furtun de pânză vârât înăuntru şi la capătul furtunului o tinichea mare cu borticele multe, în forma stropitoarei. Capătul furtunului unde era stropitoarea era legat cu o frânghiuţă care se purta de un om al primăriei în dreapta şi în stânga. Caii mergeau, se dădea drumul apei şi omul vântura furtunul udând până unde putea azvârli, şi nu azvârlea apa departe, cea mai multă cădea pe iţarii şi opincile lui; astfel că bietul om când se ducea acasă trebuia să se usuce multă vreme; iar când se necăjea sau se sfădea cu cineva îl blestema să ajungă bălălău la primărie.
Nici acest mijloc nu era de vreo treabă; căci pe lângă că nu uda toată deschizătura străzii, dar mântuindu-se apa din poloboace, se duceau la Bistriţa să le umple din nou. Cât se duceau, cât umpleau, cât se înturnau, treceau ceasuri şi colbul era la loc. Atunci, pe la 1870, se schimbă felul de udare. În loc de furtun se puse o ţeavă de fier aplecată spre pământ şi care avea la capăt o altă ţeavă lungă cât mijlocul căruţei, faţă cu pământul şi plină cu borte prin care se azvârlea apa când mergea căruţa. Nici aşa nu era vreo scofală, căci toată udată nu era nici măcar şoseaua din centru.
Pe la 1887, primarul de atunci cumpără o saca de fier cu căruţa ei de la Bucureşti, încăpătoare de 2000 de litri de apă şi cu turbină jos la fund. Purtată de doi boi mari, stropirea se făcea bine, colbul era astâmpărat. Dar tot nu se putea face pe mai mare întindere, căci mântuindu-se apa, se duceau iar la Bistriţa s-o umple. Primarii ce urmară cumpărară la rândul lor iar câte o saca, astfel că pe la 1898 erau şase sacale. Măcar că se umpleau tot la Bistriţa, totuşi udarea străzilor era mai bună şi pe o întindere mai mare.
La 1899, sub primăria lui Gh. Răileanu, s-a săpat o fântână mare în ograda primăriei, având deasupra un cazan mare în care se suie cu pompa apă multă şi din care prin ţevi aşezate pe sub pământ se duce apă la o depărtare de 500 de metri de la primărie în mai multe părţi. De la gurile de apă aşezate pe străzi, sacalele se umpleau îndată şi astfel mai toată ziua stropesc necontenit. Străzile care sunt udate sunt multe şi unele sunt udate până la marginea oraşului.
Astfel după vreo 40 de ani de încercare şi străduinţă putem zice acum că veşnicul colb care era în oraş s-a alungat şi cetăţenii respiră mai uşor şi au şi hainele curate”.
Costache Radu
