Se aşază tot mai firesc în obişnuinţele începutului de an data de 15 ianuarie nu doar ca semn al (re)naşterii simbolului nostru sublim, ci ca prilej de meditaţie la destinul spiritualităţii româneşti. (Simbolul are el însuşi în fiinţa literală un crâmpei de sublim, potrivit teoriei lui Ferdinand de Saussure – „cuvântul din cuvânt“.)
Dacă la început tematica Eminescu era preponderentă, acum şi probabil în viitor vom veghea la un echilibru care să favorizeze şi subiectul cultural propriu-zis. Iar dacă norocul face ca ziua să fie una de lucru, atunci migrarea ideilor dinspre Luceafăr către spiritul autohton în concreteţea lui (şi invers) se face pe terenul faptei.
În două chipuri se poate gândi acţiunea pe tărâmul fertil al şcolii: ca o manifestare colectivă, cu impact semnificativ asupra tuturor, sau ca o adaptare a programului didactic la rezonanţa puternică degajată de data respectivă.
Am optat pentru a doua variantă şi am avut de câştigat sub raportul conţinutului, ceea ce s-ar traduce printr-un beneficiu pe termen lung. Am început cu un cadou: studenţilor filologi şi celor de la P.I.P.P. (circa o sută) le-am oferit ilustrata tipărită în 1989, reprezentând bustul poetului, realizat de Gh. Zărnescu pentru piaţeta din Lipova. (Localitatea e singura din judeţul Bacău atinsă de pasul eminescian, la 29 apr. 1876.) Grija filologilor aflaţi la seminarul de limba latină era să prelucreze citatul aflat pe faţa ilustratei: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc“ (G. Călinescu). Pentru fiecare unitate gramaticală diferită trebuia asociat etimonul latinesc, motivând încadrarea unui cuvânt sau a unei structuri în respectiva clasă morfologică (ex.: substantiv, din lat. sub „dedesubt“ şi stans, -tis „care stă; aşezat“ însemnând că orice cuvânt care stă/aşezat sub un obiect, fiindu-i nume acestuia, este substantiv).
Componenta orală a verificării a presupus lectura unei strofe din „Luceafărul“. Nu e prima oară când ne dau clasă studenţii din Republica Moldova: Cristina P., Ana V. şi Dumitriţa B. au citit în aşa chip încât ne-au convins că ştiu despre ce vorbesc. La P.I.P.P., scenariul s-a repetat. În plus, au fost invitate două basarabence, care au citit şi cântat (pe) texte eminesciene, ca posibile modele de exprimare artistică. Seara, a fost rândul masteranzilor de la cursul de „(Bio)grafia textului literar“ să-şi înscrie în program un moment dictat de specificul zilei. La secţiunea „Sfertul academic“, prof. univ. dr. Ştefan Munteanu a demonstrat că în 15 minute se pot transmite informaţii bogate şi interesante, încât una dintre masterande, Elena B., a punctat ca efect al expunerii abia încheiate: „Îmi propun să ajung la Biblioteca Universităţii George Bacovia ca să pipăi caietele eminesciene facsimilate“.
Cultura locală – mai ales cea cu iradiere naţională vizibilă – a fost a doua ţintă a celor opt ore curs şi seminar din chenarul datei de 15 ianuarie. Ca studenţi ai unei universităţi cu o egidă patronimică de rezonanţă universală, nu putea fi ocolit subiectul Casa Alecsandri. S-a plecat de la dictonul horaţian „Exegi monumentum aere perennius“ şi s-a ajuns la un bocet colectiv cauzat de neputinţa cronicizată a băcăuanilor de a soluţiona odată această criză culturală. Cu o maturitate excepţională când vine vorba despre identitatea oraşului lor, studenţii au devenit tribuni ai cauzei: autorul „Odelor“ se referă la perenitatea operelor literare, dar, „spre deosebire de acestea, construcţiile au neapărată nevoie de ajutorul omului pentru a putea rezista în timp“ (Daniela A.). Într-o zi ca aceea când atenţia este aţintită spre poetul naţional, ne „apare în minte întrebarea: de ce moştenirea spirituală, dar şi materială primită de la Eminescu poate beneficia de atâta atenţie şi îngrijire din partea autorităţilor, şi cea de la Alecsandri nu?“ (idem). Exemple de poziţii asemănătoare sunt cu zecile, dovezi ale unei realităţi eludate programatic: oraşul este al acestei generaţii, care şi-l revendică integral şi cu celeritate.
Erată la ediţia din 16 ian.: filologele (în manuscris), nu filoloagele.
