„Fa-ma mama ce n-am fost, padurar sau sef de post!” Câteva versuri, devenite refren, ale unui cântec de petrecere ce urma invariabil dupa „Pusca si cureaua lata”. „Corul vânatorilor” se asculta doar când veneau sefii aia mari, de pe la partid sau directie, in onoarea invitatilor cu staif. A devenit desuet in ultima vreme, fiind fundal sonor pentru campanii electorale.
Padurarii, pe lânga celelalte atributii, sunt si paznici ai fondurilor de vânatoare. Abia apoi… vânatori. De multe ori o fac pe gonacii, când alti oameni, vânatori cu bani, isi permit sa plateasca trofee si vor sa impuste. „A fi padurar este o bucurie. Mie asta mi-a placut si imi place sa fac! Aer curat, hrana, frumusete, caldura. Uite-n jur. Urzici, leurda! Vin fructele salbatice, buretii. Nu mai gasesti pe unu’ sa-l platesti cu ziua, la o treaba. Sunt si salbaticiuni. Iepuri, mistreti. In functie de realitatea din teren, padurarul propune cota pentru vânat. Munca multa care nu se vede. Trebuie ca cineva sa aiba grija de ea. De padure! Acusi apar zbârciogii!”
O spune Stefan Popescu, mai frumos decât pot eu sa retin, gâfâind in spatele lui, când coborâm o panta abrupta. Ne duce cu vorba dupa ce s-a uitat la incaltarile noastre. Noroc ca am bocanci. Mergem la plantat puieti de paltin. Actiune ce urmeaza a avea loc pe o coama de deal, devenita poiana, in zona Magura. Tineri, elevi si studenti, voluntari de la diferite organizatii, si-au sacrificat orele libere pentru a da o sansa de continuitate naturii. Ii simt ca realizeaza ce fac si entuziasmul lor rezoneaza cu ciripitul pasarilor care isi cladesc cuibul.
Gazdele, angajati ai Directiei Silvice Bacau, au pregatit toate cele necesare unei plantari in bune conditii. Suntem doar in „Luna padurii”. Cel din fata mea este unul din padurarii care cunoaste bine locurile. Toti il striga… Fane! Are haz… nu numai când spune bancuri. Chipul jovial te indeamna si predispune la ascultat povesti… românesti. Unele cu jumatate de perdea si cuvinte lasate in suspans, cu trimitere la explicatia stiintifica din Lexic. Prezinta neostentativ, putina burtica. Il cred, dupa ce ne-a servit (pe jurnalistii prezenti, sa prindem puteri la sapat…?!), cu o bucata de slana de-o palma, care se topea in gura. Normal, condimentata apoi cu o licoare, inghitita cu strâmbaturi si condescenta de colegele cu tocuri. O zama banala, naturala din pruna, slaba cât sa dea gust si elan tentativei de a fi ECO.
[wonderplugin_gallery id=”490″]
Ambele din productia proprie a celui care voia sa se achite de o sarcina, si, politicos, a ajuns sa genereze, aparent involuntar, atmosfera. Ii placeee! Vitalitatea lui degaja optimism. Abuzez de una din intrebarile clasice, imperative, la care de obicei primesti un raspuns direct. Vârsta? „Douazeci si patru… pe-un picior!” Râde sa vada daca ma prind. Nu vreau. Copacii se taie „pe picior”, cum tin minte de la bunicu’, care-i insemna, stabilindu-le destinatia, si nu se indura sa bage beschia in ei deasupra radacinii. Cioatele, scoase cu greu, deveneau in timp cel mai caloric lemn de foc. Distantele pe dealuri se masoara cu „pasul” si au, pe orice harta turistica, echivalentul in ore. Si un anumit tip de vânatoare se face tot „la picior”. Când cauti cu pusca in cumpana, pe araturi sau miristi, ceva autorizat de bagat in tolba. Nu ma mai refer la politica de „taiere si verificare”, pas cu pas, de când s-a introdus GPS-ul la transportatori.
Se vede ca-i place
Sta aplecat si verifica daca sunt bine mocirliti puietii. Suntem intr-o vale larga, abia inverzita. Are velietati de ghid. „De-aici izvoraste Negelul, firisorul asta de apa care a inundat Bacaul. Se vede bine? In portiunea asta a fost ridicat un baraj! Pe la sfârsitul anilor saizeci. E beton sub iarba. Era peste in lac. L-au gândit bine cei de atunci. Barajul a fost distrus de viituri dupa câtiva ani. Vedeti depresiunea formata! A reaparut acum o specie mai ciudata de pastrav mic, care tot urca spre ochiurile astea limpezi, sa se inmulteasca. E semn bun ca zona nu e poluata.”
Negelul arata ca un târ. Unde sunt zapezile care se topeau altadata? La vremea asta n-aveai cum sa ajungi in vale cu masina. Nici cu cea tunata 4×4, de fite, cum vedem una cu numere straine, acoperite de noroi, care bulverseaza peisajul. Asistam la un exercitiu de eschibitionism acceptat ca teribilism, tratat ca atare. S-a gasit unul din oras sa vina sa-si testeze… virilitatea. Fluieraturi! Intrusul o sterge, alungat de un haiduc autentic, calare pe o roaiba paga, cu mânzul dupa ea. A vrut sa demonstreze ca un cal putere e mai tare decât coasca aia pe patru roti, de nu stiu cât de-sde mii de euro.
Scuturata de dâmburi, coama blonda, a carei posesoare se tinea cramponata in scaunul din dreapta… ne flutura a repros. Fiecare cu ce poate! Noi, cu galeti, hârlete, urcam spre zona marcata. Ma tin si eu de aparatul atârnat de umar, gâfâind fara sa ma dau de gol. Daca e presa prezenta apar si politicienii. Si-au tras si ei suflul. Stiu sa-si puna in valoare imaginea. Mânuiesc cu elan hârletul, transpirând in fata camerelor de filmat. Vorbesc frumos despre etc…, atunci când un reporter, satul de sincroane, le ridica in fata microfonul. Ma tin aproape de padurarul Stefan Popescu. El nu are emotii… temporare. Nu candideaza nicaieri si nici cazmaua din mâna nu i-o fura nimeni. Asa mai aflu trairi, ce pot deveni povesti si lectii de viata.
Pe Mihaela o fac vânator!
„In viata am gresit mult pentru ca am vrut sa nu gresesc! Repetitia e mama invataturii. Dupa aia trebuie sa te lasi!” Si-mi paseaza filozofia, deloc gratuita, in coada de mugur de brad neinsângerat, prins la palarie. De unde sa-l apuc, cautând sensul unor vorbe, in colacul rasucit al infinitului, la ce n-a vrut el sa spuna? Bine-bine! La inceput a fost…? „M-au invatat aia batrâni toate prostiile. Cu pusca am tras si inainte, da’ vânator am devenit din nouazeci si unu. Un frate de-a mamei a fost rupt de porci. Mistreti.
A tras din stufaris. L-a ranit pe unul! A cazut! Turma s-a imprastiat. S-a crezut tare! A lasat pusca, a scos securea si s-a dus sa-l termine. Are cruce si acuma in padure, la Helegiu. De asta mama n-a vrut sa devin si eu vânator. Dar daca a vazut ca-mi place codrul verde… n-a avut ce face. Toata copilaria mi-am petrecut-o in padure.” Sap inca o groapa si-l rog sa ma ajute sa mai plantez un pui de paltin. Aflu ca dupa scoala generala a urmat scoala profesionala. In alt domeniu. Nu i se potrivea deloc. Sare delicat peste niste aspecte demne de alta poveste.
Ajunge sa urmeze cursurile scolii de la Branesti, devenind in nouazeci si unu, padurar. Dupa absolvire, lucreaza cinsprezece ani la ocolul Racaciuni, apoi la Livezi, aproape opt ani. In prezent … de câtiva ani buni, aici. Familia? „Am trei caprioare la care tin mai mult decât la ochii din cap. Dumnezeu mi-a dat doua fete. Si cu nevasta, Anisoara, trei. Andreea e cea mai mare… A preferat o cariera medicala. E mai sufletista, sensibila. Asa simte ea ca poate sa ajute oamenii. Cea mai mica imi mosteneste temperamentul. Când implineste optsprezece ani, si simt ca vrea, o fac membru vânator. Mihaela e ca si baiatul lui tata. Ii place padurea, natura.”
Mincinosii?
„Politicienii, vânatorii, pescarii, ziaristii… si toti cei care promit Raiul!” Mica vale a Trebesului se umple cu miros de mici. Brânza, sunca si ceapa verde, devin ospat. In timp ce imparte portii, Fane nu se lasa de vrajeli. Povestile lui au tâlc. Sunt mai mult sarade. Copiii, osteniti dar veseli, uita de imbucatura din gura si ii iau vorbele in serios. Ca faptele sunt sau nu adevarate… nu mai are importanta.
„Nu dau detalii dar va mai spun o intâmplare adevarata. Trebuie sa-l stiti pe inginerul Gavrila, care e la APIA. Sigur ati auzit de el! (unii chiar dau afirmativ din cap). Lider de sindicat pe Moldova.
Ca idee. El a avut o faza când… undeva intr-o poiana, doi tapi se bateau cap in cap. Din observator, când a dat foc, amândoi au ajuns jos. Un singur glonte. A ramas de pomina. Ei! Am avut si eu un spectacol… tot ca idee. Vremea era ca acuma, da’ toamna. Venea o turma condusa in frunte de o scroafa cu trei purcei. Stateam pe aliniament. Când am dat, aveam glont si alice, au cazut trei din doua focuri. «Las-o mai ca asta-i chiar vânatoreasca!»”
Unii din cei mai maturi sunt sceptici. Sunt si care, sa nu strice firul naratiunii, sunt dispusi sa accepte ca poate fi posibil. „Sa va spun realitatea… pâna la urma, ca n-am voie sa mint! Ajung in drum acolo, unde au cazut. Pun precaut piciorul pe unul. Il zgâltâi. Nu misca! N-am treaba cu el. Gata! E mort! Ma uit pe culme, vad altul. Ma duc mai incolo… altul. Luati-i baieti pe astia doi de aici, ca-i rezolvata treaba! Il iau eu pe primul! O iau inapoi la vale.
Am crezut c-am gresit drumul. Când sa ma bucur si eu… mai ia-l! Cred ca l-am resurcitat. Dupa aia m-am dumirit. I-am facut masaj cardiac cu… piciorul.” Iarasi piciorul. Sa-l vad dupa noua aprilie, când implineste patruzeci si noua de ani, ce mai spune! Cum topaie cu virgula, pe acelasi… picior, spunând faine povesti. Sa ne traiesti Nea Fane si sa calci la fel si in… cinzeci!
