Una dintre oazele de racore pe care ai cauta-o la munte in vremea de canicula care ne usuca in aceste zile, poate chiar prima dintre ele, n-ar putea fi decât Statiunea Slanic Moldova. La poalele Nemirei speri la ceva temperaturi mai scazute, daca nu chiar normale, dar e luna lui Cuptor, iar caldura arde tot ce are viata, fara alegere. Hai la munte – mi-am zis la final de saptamâna, sa-mi mai trag sufletul si sa aud susur de apa. Intr-o statiune balneara, chiar fara sa vii ca pacient al vreunui sanatoriu, numai ideea de „baie”, de la care vine si numele statiunii, te racoreste.
Despre Slanic Moldova am auzit ani la rând lamentatii in legatura cu scaderea numarului de turisti, dar si destule aprecieri la modul in care a ajuns sa arate statiunea, incepând din Centru. La urma-urmei, am crezut, mai putina lume ar inseamna mai putina contributie „trupeasca” la temperaturi sufocante, iar linistea de care ai nevoie la sfârsit de saptamâna nu poate fi decât o binecuvântare.
[wonderplugin_gallery id=”619″]
In microbuzul elegant care m-a adus la Slanic din Bacau, din Târgu Ocna au urcat cinci-sase turisti de pe alte meleaguri decât cele bacauane. I-am recunoscut din prima, dupa vorba. Pe o femeie chiar am ascultat-o minute in sir povestindu-i prin telefon unei cunostinte apropiate cât de bine se simte in statiune, unde mai are de haladuit inca sapte zile. Ma miram de constatarile doamnei, dar ma si facea curios remarca ei, pentru ca chiar voiam sa vad cu ce imagine ne va primi Slanicul in aceasta vara. Asa am ajuns in Centrul statiunii, de unde am pornit, catinel, pe jos, prin parc, spre izvoare.
Frumos in parcul Slanicului vara
La poalele Nemirei, dar mai ales ale vestitului Casino din Slanic Moldova am dat peste o oaza de verdeata croita ca la carte. Trase la sfoara, aleile, peluzele, straturile de flori inveseleau la propriu ochii. Pe caldura din miez de zi sub care am gasit statiunea, nu m-am mirat ca in jur nu vad prea multa lume.
Ma miram insa ce caut eu prin soarele saharian, dar calatorului ii sta bine cu drumul, iar eu aveam ca tinta zona izvoarelor minerale, unde apa Slanicului si susurul izvoarelor erau o prima atractie. Turistii – am gândit – or fi la racoare, adica prin camerele de pensiune sau de hotel, insa i-am zarit pe unii pe sub umbra brazilor din parc, pe banci.
Aerul ozonat batea ca putere caldura care cazuse ca intr-un fund de oala pusa pe foc. Curat, foarte curat parcul, zvelta si mândra fântâna arteziana care isi fosnea apa in centrul aleilor. La baza vechii biserici Sf. Ilie, ridicata tot in parc, o cascada ingenios dirijata bolborosea si ea, iar farmecul locului te scotea din cuptorul de iulie al soarelui.
Pe panta dinspre modernul Hotel Perla a aparut un grup de oameni care carau, stoic, bidoane cu apa. Am avut, dintr-o data, imaginea statiunii balneare de pe timpuri, in care aproape nu era om prin acest loc sa nu poarte in lesa câte o sticla cu apa tamaduitoare. Cald, frig, pâna la urma la „bai” vii sa te insanatosesti, iar cura de ape ,inerale e obligatorie.
Pomenada de la Izvoare intrece orice ispita
Am facut o cruce mare, plin de speranta, lânga biserica si m-am indreptat spre zona izvoarelor. Am ochit imediat intrarea spre promenada care se deschide de acolo. Am vazut trei-patru negustori de colac unguresc, de inghetata, de siropuri naturale si chiar miere, dar si de caciuli de blana pe acolo si niciun turist sau pacient. Nici nu puteau fi, la cât soare scalda locul.
Dar am pornit increzator pe promenada si am dat cu ochii de panourile care ma asigurau ca Slanicul e „o localitate fara criminalitate”, dar si de câte binefaceri ai de la izvoarele minerale. N-am pierdut din vedere nici panoul care aminteste ca acolo s-a aplicat un proiect european de vreo jumatate de milion de euro, tocmai pentru ca zona izvoarelor sa redevina ce a fost: o oaza de sanatate si de frumusete naturala.
Si asa si este: e o placere sa faci, chiar si pe caldura sufocanta, un drum spre Pastravarie, spre Izvorul 15 de la capatul zonei, pe malul pitoresc al pârâului Slanic. Si nici nu e chiar atât de greu, oricât soare ar fi, pentru ca sub bradetul de pe versantul muntelui ai unde sa adastezi. Eu am vazut oameni, multi in vârsta, dar si mai multi tineri, familii intregi, care isi faceau plimbarea de dupa prânz. Când am ajuns in Slanic chiar i-am vazut pe altii aciuati pe la umbra vreunei terase, cu berile reci in fata.
Am zis ca acolo ar fi fost cel mai bun loc de popas. Promenada izvoarelor a intrecut, insa, prima ispita. Ba, la intoarcere m-am intersectat cu un numeros grup de tineri. Venisera, desigur, cu un autocar si pornisera, curiosi, sa vada statiunea. Chiar aveau ce vedea. M-a contrariat numai o cioara indrazneata, care pe bolovanul din albia pâului tocmai hacuia un pastrav. De cioara pescar nu prea am auzit, deci insemna ca sigur pasarea a ciordit pestele din bazinele Pastravariei.
La un pastrav, ca cioara
Sub temelia Cazinoului e deschisa, de multi ani, o taverna rustica. Pe net toata lumea o lauda. O stiam si eu, deci direct acolo am tras, pentru ca un amic slanicean imi bagase in cap mai demult o idee: „Daca vii in Slanic si nu manânci un pastrav inseamna ca ai venit degeaba!”.
Nu era rau sa caut un adapost, pentru ca Slanicul nu s-a dezmintit nici in ziua aceea: tocmai se adunau nori de ploaie si tuna de mama focului peste vârfurile muntilor. Pâna la urma n-a cazut nicio picatura de sus, dar atmosfera s-a racorit considerabil. Oricum, am luat exemplul ciorii si m-am dedat si eu la un cinstit pastrav.
M-am gândit ca abia odata cu seara racoroasa va iesi lumea din vile si hoteluri. Cine stie, se putea, dar eu nu mai aveam timp de adastare. Dar m-am gândit si la câti turisti ori fost atunci in Slanic. Cum sa-i numar? Dar m-am tot uitat prin curtile pensiunilor si am remarcat puzderia de masini din multe judete, ba si de prin doua-trei tari.
Unul isi adusese cu el si capra de companie, una din rasa Saanen care si mie mi-e draga. Tocmai o cobora dintr-un Audi elegant si o mâna, cuminte, pe pajistea unei pensiuni. Ferice de el, de puzderia de copii de pe-acolo, dar si de caprita.
Slanicul, m-am convins, avea de toate.
