Unde poti fi mai liber si simti din plin senzatia plutirii? Daca nu in aer… atunci pe apa! Profesorul Dumitru Miron isi aduce aminte de argumentele care i-au motivat intentia de a organiza, cu elevi de scoala generala, prima expeditie cu pluta pe Siret.
„In albia râului aveam peste optzeci la suta sanse sa facem ce vrem. Nu era ca pe munte. Acolo eram obligati de cabane. Eram obligati de ghid, care-ti spunea pe unde s-o iei. Obligati de carare. Daca se anunta vreme rea, ghizii nu ne lasau sa plecam. Era numai… Nu! Nu! Nu fa focul! Nu amplasa cortul aici, mai ales in orase. Din micile excursii pe care le organizam cu copiii, pe malul Siretului, am realizat ca acolo puteam face tot ce vrem. Focul! Baie când dorim! Prinde Peste! Ca nu ne deranjeaza nimeni si nu e cineva care sa ne intebe când venim sau plecam. Putem intinde cortul sau dormi pe nisip. Naviga!
Si atunci… mi-am spus ca cea mai diversificata actiune ar fi sa calatorim pe Siret.” Prima expeditie, din saptezeci si sapte, de la Nicolae Balcescu pâna pe bratul Sfântu Gheorghe, a fost piatra de temelie pentru celelalte sase care au urmat. Dupa ce s-au rasturnat de pe pluta, datorita neindemânarii de a evita un ciot, si au ramas fara alimentele de baza, s-au impus reguli stricte.
„Am infiintat functia de observator. El trebuia sa fie atent la ce obstacole apar si sa sondeze apa. Era dotat cu un binoclu improvizat, mai mult aducea a luneta. Pacat ca nu mai am nicio fotografie – au ramas la Bucuresti. Asta era grija lui. Sa se uite in fata si sa strige… liniste!
Când apa devenea mica si se se auzea hârsâit, la comanda, pe care o dadeam eu sau capitanul – depinde de cine era de cart, saream toti odata in apa. Toata lumea jooos!… strigam. Sa nu se sparga camerele de tractor umflate cu aer, la frecarea cu prundisul sau de vreo radacina. Nu erau deseuri sau gunoaie ca acum.”
Unde-i grupul social?
Când ajungeau in zone unde apa era linistita, dar nu prea mica, si mai vedeau alti copii balacindu-se, se opreau sa faca baie si necesitatile firesti. „Nu le mai dadeam voie sa sara in cap. L-am avut pe Francisc – unul din cârmaci, care a sarit fara sa ne anunte, pentru ca a zis ca-i era prea cald. A dat peste o creanga si s-a zgâriat… un pic.
Din momentul acela toti au sarit in picioare. Când era prea cald, se scufundau pe rând, câte doi, lasându-se usurel, tinându-se de o parte si de alta a plutei. Nu aveau voie sa se departeze, oricât de bine stiau ei sa inoate.”
Abia dupa câteva zile au constientizat ca preparatul mesei si gasirea unui loc de campare, le ocupa aproape jumatate din timp. Cum pe mal erau tarlale cultivate si gradini de legume, aprovizionarea cu ardei, rosii, pepeni sau stiuleti de porumb, nu mai era o problema. Totul a devenit mai dificil când au intrat pe cursul Dunarii.
Mai ales in privinta nevoilor fiziologice. „Aici nu mai puteam acosta, sa mai facem pauze. Ne agatam in salcii. Nu riscam sa ne departam nici mai mult de treizeci de metri de mal, pentru ca era navigatie atunci. Cu treaba mica… se rezolva! Mai intrau in apa, se mai balaceau. Cu cealalta era problema… Plutea!
Asa ca am legat o funie de vreo douazeci si cinci de metri, si cine era in nevoie… se lasa usurel in urma, tinându-se de ea. Si dadeam comanda: toata lumea priveste inainte!” Prima expeditie „Plutasii de pe Siret”, a noua din cele organizate cu copiii, a fost un succes.
S-au intors acasa teferi si nevatamati, cu trenul, si cu camerele de tractor desumflate. Lemnul a fost lasat unui director de scoala din Delta, in schibul gazduirii pentru o nopte si a meselor servite.
Au mai urmat inca doua expeditii in Apuseni cu „Florile Carpatilor” si „Urmasii Dacilor Liberi”. Dupa doi ani reface traseul, de asta data pâna la Galati, insa cu doua echipaje.
Doua plute. Una de fete si alta de baieti. Pe pluta fetelor a fost acceptat doar el, ca si comandant si… salvamarul. Pe cea a baietilor, comandant desemnat, profesorul Mihai Bejanaru. Organizarea a fost fara cusur. Si acest jurnal, cu tot cu fotografii, a ramas pierdut la Bucuresti.
Cu Nik, mascota expeditiei, pe pluta „Ragalia”
Expeditia cu numarul patru, din optzeci si unu, reintregeste perspectiva. Echipajul era de aceasta data mixt, fetele concurând pe aceleasi posturi cu baietii. Profesorul Miron ar fi vrut sa porneasca din Ucraina.
Nu neaparat de la izvoare, ci de unde ar fi devenit Siretul navigabil. Lucru aproape imposibil in ideea de a infrati granita cu URSS-ul. Podul Prieteniei s-a deschis, simbolic, abia in nouazeci si unu. Asa ca s-au hotarât sa porneasca in aventura, dupa intrarea apelor in tara, in localitatea Siret.
Un orasel pitoresc de granita, loc de bastina a simpaticului nostru coleg, Ovidiu Pauliuc. Si cum o brodeste câteodata soarta, am aflat din intâmplare ca a fost martor ocular atunci când a fost lansata pluta la apa. Asa c-am sa-l las pe el sa ne transpuna emotiile acelor vremuri.
raster
„Vino sa vezi ceva grozav pe râu!”
Asa m-a trezit tata intr-o senina dimineata de august a anului 1981. Aveam in plan o noua partida de pescuit prin iazurile naturale din luncile neumblate si incâlcite cu rugi de mure, de pe malul Siretului, la intrarea râului in tara.
Era deja obisnuinta sa ne trezim când se crapa de ziua, ca sa ajungem cât mai repede, cu unditele de bambus, pâna la granita cu marele vecin U.R.S.S. De unde nu de putine ori granicerii ne alungasera fiindca ne apropiasem prea mult de pestii sovietici.
Asa ca acea trezire intempestiva nu a fost iesita din comun. Numai ca nu era vorba despre pescuit. Buimac inca de somn, dupa ce am strabatut lunca scunda de plop tânar, exact in dreptul casei am dat cu ochii de minune. Nu mai vazusem asa ceva si sângele deja clocotea a aventura, asa ca dupa o lectura „Ciresarii”.
Linistea râului, caruia ii stiam toate pietrele in care ne intepam talpile, fusese invadata de oameni pusi pe fapte mari. Aflasera si altii, asa ca de prin vecini au mai venit Maricika, Miska, Razvan, Danut si tanti Ileanca, impreuna cu vaca sa scoasa la pascut, sa vada cum acesti straini de-ai locului faceau ceva aparent neinchipuit: sa puna pe ape o pluta din bârne ca sa o apuce la vale.
Iar râul nu era chiar prietenos pe vremea aceea. Hohot, râs si chiuiala, mult alai si forfoteala. In asta atmosfera i-am urmarit pas cu pas pe aceia oameni. Cel mai matur dintre ei, asa cum il vedeam, coordona freamatul. S-au mai incurcat, s-au mai balacit involuntar.
Si-au aburcat lucrurile pe schija aceea de lemn, aparent instabila, cu mare atentie si echilibru, sa nu o dea peste cap. Inclusiv catelul. Erau multe intrebarile privitorilor: cum reusesc sa cârmeasca, cum isi prepara mâncarea, cum isi pastreaza proviziile, cum trec de bolovanul cât un munte, pravalit din malul inalt din dreptul dealului „Ruina”, sau cum vor da piept cu primul cot al râului, cu vreo trei kilometri mai in aval.
Ca de baraje nu prea era vorba atunci, nici macar la Rogojesti, stavila de beton aflata acum cel mai in amonte pe cursul Siretului, construita abia in anii din urma.
Parea de neinchipuit sa existe o asa aventura. In pantaloni scurti, cu fundul in nisipul de la marginea luncii plina cu rugi de mure, cu genunchii la gura, fascinat de atâta curaj, eram spectator la un film adevarat derulat doi pasi distanta.
Maricika, rusnaca blonda si frumoasa, in picioare si cu mâinile in sold, era stana de uimire. Miska alerga in sus si in jos pe malul pietros, ca apucatul. Doar Ileanca a ramas insensibila si a plecat cu vaca de funie.
Cu Zenitul sau, tata le-a tot facut fotografii plutasilor pâna au disparut din vedere, dupa cotul din aval. Deocamdata, nu am gasit acele fotografii, desi stiu ca exista, macar pe negative de celuloid. Dar le voi gasi vreodata si le vom publica sa sublinieze tot ce s-a intâmplat atât de frumos in acel august 1981 si a scos la vedere cronicarul Nelu Bisca…
Urmeaza ultima parte.
