„A fi plecat cu pluta!” Expresia are schepsis si este folosita de obicei in mod peiorativ, ca o lipsa de respect, denigrare si neincredere, dezaprobare sau chiar ostilitate. A fi plecat cu pluta, pentru cei care traiau in Bucovina de pe urma vânzarii lemnului, porniti sa infrunte toanele (Toancele) Bistritei, era doar o stare de fapt. Curajul si barbatia faceau parte din normal.
Un normal reluat zeci de ani in fiecare primavara, pâna când zglobia si nabadaioasa Bistrita a fost imblânzita de baraje. Dar ce sa cauti cu pluta pe Siret? „Când am ajuns in fata primarului de atunci al Pascaniului – era duminica dupa amiaza – sa ne ajute cu alimente, s-a uitat la noi scarpinându-se in cap. Am mers la el acasa impreuna cu seful de post. Eram uzi si murdari de noroi, cu pantalonii suflecati. Plouase doua zile. «Parca sunteti prinsi de pe Siret, veniti cu pluta».
Pai chiar cu pluta am venit, ii spun eu.” In sufrageria prea mica pentru atâtea jurnale si fotografii, Dumitru Miron retraieste aventurile din anii când, tânar profesor de sport la scoala din comuna Nicolae Balcescu, avea idei trasnite. Am aflat despre el si ispravile lui uitate, de la un amic, Ionica Cosa. Tot el mi-a facut rost si de numarul de telefon. Dupa mai multe amânari si oarece neincredere, ne-am intâlnit. Si apoi tot ne-am intâlnit, adunând frânturi de poveste.
De unde „nebunia”?
A venit pe lume primavara, in localitatea Beresti-Bistrita, Bacau, cu doua zile inainte de intâi mai. Anul a ramas in istorie ca fiind anul Marii foamete, datorita lacustelor si secetei prelungite. Patruzeci si sapte.
„Tata era ofiter in armata, asa ca mergea unde-l trimiteau. Pâna in clasa a saptea l-am avut diriginte pe Buculei, profesor de biologie, un om extraordinar, foarte de treaba, pe care-l pomenesc si astazi. Prima mea expeditie a fost când am fugit de acasa, prin clasa a sasea, calare pe coada unei carute, de am venit la Bacau unde se tinea bâlci, de Sfântu Ilie. Mi-a placut sa calatoresc, sa vad locuri. De aceea, dupa ce am terminat facultatea, mi-am propus sa fac drumetii, sa iau copiii cu mine si sa strabatem toata tara.”
Dupa ce a luat diploma de sapte clase – se lua diploma cu examen si la terminarea primelor patru – asa era atunci, a dat examen la Liceul militar din Câmpulung Moldovenesc. „Am plecat dupa un an. Nu mi-a placut. Nu eram genul de om care sa stea la ordin. Asa ca am dat examen la Scoala Medie numarul Unu, devenita Liceul George Bacovia, Ferdinand acuma, unde am intrat din prima. La inceput am fost la Reala, apoi am optat pentru Umana. Mi-a placut mai mult latura asta. Scriam versuri…” A publicat poezii in revista Luceafarul si mai târziu in Contemporanul si Pro Patria. Intre timp, face atletism de performanta din clasa a noua.
Cu toate ca a preferat „umanul”, dupa absolvire da examen si intra la Arhitectura, la Bucuresti. Soarta a vrut ca un sportiv si antrenor de exceptie, Simion Blaga, Simi cum ii spuneau toti, campion national la atletism, schi si handbal, sa-l influenteze pentru a-l avea in echipa. „Eram destul de bun la patru sute metri plat, probele de rezistenta si sariturile cu prajina. Mai erau fratii Ciuperca, Petru si Paul, si Ion Miron la prajina. Când a aflat Nea Simi ca plec, m-a atins la punctul sensibil cu inregimentarea si programul.
Adevarul era ca la Arhitectura aveai program. O zi de curs incepea dimineata de la opt. Pâna la douasprezece, lucru la planseta. De la douasprezece la patru, masa si recreerea creierului. De la patru la opt, constructii. Practica pe santierele din Bucuresti. Asa sa muncesc eu toata tineretea? «Hai ca avem cantonament la Rastolnita! Aer curat! Fete! Miscare!» Si-am plecat la Rastolnita cu Nea Simi.” In toamna, da examen si devine student al Institutului de Educatie Fizica si Sport din Bacau. A absolvit dupa trei ani.
Nemultumit ca pe diploma scria Profesor II, adica nu putea preda decât la clasele mici, a dat examen la Universitatea de Educatie Fizica si Sport din Bucuresti, unde a mai facut patru ani. Continua activitatile sportive, participând la competitii. Dupa sapte ani devine Profesor I. Având note mari primeste repartitie la Scoala Generala din Braila, dotata cu sala de sport si bazin de inot. Refuza din cauza unei idile… bacauane, idila transformându-se mai târziu in casnicie. Asa ca a prins loc unde-a mai ramas. La Scorteni.
Aici a predat patru ani, pâna in saptezeci si patru. „Eram pasionat de drumetii, excursii. M-a inspirat si Popa Mircea, profesor de biologie la Grigoreni, care facuse doua expeditii Cutezatorii, Ciresarii se numeau pe atunci, asa ca am inceput si eu sa fac expeditii.
Prima a fost in saptezeci si unu, in Ceahlau, cu elevi din clasele cinci-opt, fete si baieti. Am denumit-o Apollo I. Au mai urmat in fiecare vara inca doua, Apollo II si III. M-am casatorit. Sotia, si ea profesoara de fizica-chimie, locuind in Bacau, am facut dosar la Inspectorat pentru reintregirea familiei. Asa am ajuns la Nicolae Balcescu, unde am predat timp de saisprezece ani.”
Cu elevii de acolo a continuat seria Apollo, ajungând la sase. Locatiile nu s-au repetat. Au ajuns in Maramures, in Oas, au facut studii de flora si fauna, marcaje turistice. Au construit podete peste pâraie in Apuseni. Pentru a intelege mai bine fenomenul, aceste expeditii erau avizate si aprobate de Inspectoratul Scolar, jumatate din cheltuieli fiind decontate de stat, inclusiv transportul.
Busola Carpatilor
„In saptezeci si sase am facut o expeditie in Apuseni cu doua echipaje, alcatuite separat, fete si baieti. Câte cinsprezece in echipa. Intrasem in competitia cu celelalte judete privind activitatile cu pionierii. Echipajele fetelor erau totdeauna mai bine punctate. Tema pentru fete a fost studiul etnografic si folcloric al zonei, iar pentru baieti, studiul istoric al asezarilor vizitate. Astea au fost Apollo sapte si opt.”
Organizarea unei astfel de expeditii, nu era deloc simpla. Ranitele de armata nu erau nici pe departe ergonomice ca rucsacurile de acum. Nu mai spun de corturi cât erau de grele. Era inca perioada când alimentele nu devenisera o problema.
Se tinea un jurnal al expeditiei, completat mai târziu cu fotografii, fiecare membru al echipajului având atributiunile lui. Jurnalul, descrierea traseului si ilustratiile foto erau trimise apoi la Bucuresti, pentru jurizare.
„Dupa doua saptamâni primesc un telefon de la Bucuresti. «Tovarasu’, noi ne-am hotarât sa va dam un premiu, dar am o rugaminte, nu puteti sa schimbati denumirea echipajului? Sa fie o denumire româneasca, de la noi. Sa lasam americanii. Dati un telefon peste doua ore.»
Da’ eu, pe moment, mi-a si venit inspiratia. Daca tot am fost numai cu fete, de ce sa nu le spunem… Florile Carpatilor. Peste doua zile am fost sunat iar si am aflat ca am fost selectati sa primim cel mai mare trofeu, transmisibil, acordat in fiecare an expeditiilor Cutezatorii, Busola Carpatilor.
Si povestea noastra a aparut in revista Cutezatorii, in serial, noua numere la rând.”
Imbold pentru a face mai mult. Asa, in saptezeci si sapte, incepe seria Plutasii de pe Bistrita, aventuri ce aveau sa devina scenariu in optzeci si noua, pentru un serial cinematografic, gen Ciresarii lui Constantin Chirita. Aventuri pe care, astazi, nici un cadru didactic nu si le-ar mai asuma. Nu mai zic de… parinti.
Va urma.
