Când vezi doi pescari stând de vorba, este greu sa rezisti tentatiei de a nu trage cu urechea, la ce povestesc. Ca nu-i frumos… nu se pune. Se stie ca umorul sanatos, mai rafinat, se naste din creuzetul unei bresle de mincinosi. Celebrul banc, cu numerele, din puscarie…! Nu va spune ceva? Suficient sa rostesti o cifra, ca sa bufneasca toti in râs. Florin Filioreanu si Eugen Ursu se stiu de vreo 35 de ani. Am dat peste ei cu pasul, in gara.
Au lucrat impreuna la CFR. Ca vârsta i-a scos la pensie, iar nu se ia in consideratie. Sunt oameni activi. Mai vine câte-un junghi, se mai duc banii pe-o reteta, impotant e ca sufletu-i tânar. Eugen e grabit. Vremea-i buna si abia de-si cumparase niste viermisori. Promite ca ne mai intâlnim. Florin e cu maybak-ul. Asa-i zice el triciclului electric, de la care nu lipseste steguletul cu tricolor. Dupa un accident urât de masina, are probleme cu mersul.
„Sunt motorizat. Mi-aduce aminte de când eram copil, venit pentru prima data la Bacau. Ne-a urcat tata in prima din trasurile care asteptau in spatele garii. Erau trei. Când a sfichiuit birjarul si a zis… cea Balan!, nu stiam de ce sa ma prind. Avea arcuri moi si ne legana de parca eram intr-o barca. Asa ma zgâltâie si asta (mângâie delicat ghidonul), prin gropile de pe strazile din Bacau. Tin minte ca am mers atunci de am mâncat peste la restaurantul din Parcul Trandafirilor. Ne-am dus dupa aia… sa vedem plutele de pe Bistrita, de pe podul vechi din lemn ce ducea spre Serbanesti. Daduse peste tot verdele ala crud de primavara.
Cred ca era zi de sarbatoare sau duminica. Abia venisera flacaii din prima serie de plutasi. De-a stânga si de-a dreapta malului erau o puzderie de pescari cu undite. Se miscau ca burduful de la acordeon, sau cum faceau valuri in tribune spectatorii, pe vremea lui Seche, când mai vedeam si noi fotbal. Pescarii aia de duminica chiar faceau scurta la mâna. Cât peste era atunci…! Astea-s primele mele amintiri despre Bacau. M-a nascut mama in Bucuresti. Tata era militar prin Baragan. L-au mutat cu serviciul aici. Am copilarit printre vagoane, in Cartierul CFR.”
„Sunt un pescar pârât”
Florin a urmat scoala primara in Bacau si liceul la Iasi. Amprenta cailor ferate lasa urme. Urmeaza cursurile de impiegati de miscare, tot la Iasi, si primeste repartitie la Regionala Adjud. „Mi-a facut-o seful de atunci, când m-am prezentat sa aflu care-i primul meu loc de munca: «daca tot ai terminat primul din promotia ta, te dau la prima gara de lânga Bacau, Halta Letea. Si-am ucenicit acolo câtiva ani pâna m-am intors in cartier, impiegat si apoi sef de tura la gara din Bacau.” Dupa 30 de ani batuti pe muchie, in 2003 a iesit la pensie.
Iubind sportul, având si inclinatie la scris, publica inca din anii ‘70, in mai multe publicatii locale si nationale, reportaje având ca subiect sportul bacauan. Dupa 2000, devine reporter de stiri, transmitand in direct – odata cu evolutia tehnicii- desfasurarea evenimentelor din teren, la radio si televiziune. Comentator sportiv, scrie carti despre aceasta fascinanta lume a performantei, dar si despre meseria lui. Cel mai reprezentativ volum, „Sala de asteptare”, editura „Vicovia” 2005, face o radiografie neconventionala a transportului feroviar din Moldova. „Nelutule! Ce sa-ti zic eu despre pescuit? Stii ca sunt un pescar pârât. Noroc de voi cu concursurile de Cupa presei ca am mai invatat câte ceva. Mai mult pe margine… la un gratar. Mai tii minte acum patru ani, la concursul de la Traian, când a cedat maybak-ul in panta si-ai venit de m-ai recuperat?” Am scris atunci in “Desteptarea” despre patania lui si i-am admirat tenacitatea.
Somnul de doi metri
“Dar sa stii! Poti sa treci acolo ca am fost de multe ori la peste, mai ales in Delta. Mi-aduc aminte de una buna, la Crisan, lânga Lacul Bogdaproste. Ne-am cazat la tanti Petrina. O gospodina strasnica, din aia cu piscaturi la limba. «Carati atâtea cu voi si nu s-a legat de mâna voastra nicio bucata de pâine? S-a terminat malaiul. N-am cu ce face mamaliga sa va dau la ciorba! A uitat barbatul asta al meu sa cumpere de când tot se plimba cu turistii. Dar va fac eu o pâine…!». Si-a adus o stiuca mare, nu stiu cum i-a scos oasele, cum a copt-o si-a rumenit-o. Când a pus-o pe masa, arata ca pâinea aburinda, abia scoasa din cuptor. C-o mâna rupeam din stiuca si cu cealalta, abia de apucam sa duc lingura la gura.”
Recunoaste ca femeia avea strategia ei de marketing, ca si sotul de altfel. „Barbat-su m-a urcat dimineata in lotca, ca ma duce la plaurul lui sa pescuim. Erau vreo trei ore de vâslit. Dupa o jumatate de ora imi spune ca trebuie sa facm o pauza, sa trecem pe la o baba. Ma-ntrebam si eu, ce baba sa locuiasca prin stuful ala? Trage lânga o salcie batrâna, baga mâna in scorbura si scoate o sticla. Ma cinsteste. Aducea a votca dar era mai tare. Avea el aranjamentele lui de troc cu lipovenii. Si-am oprit pe la cinci babe. Ajungem la amiaza la plaur. Crescusera gradele. Intindem sculele. Scandal! Au venit peste noi doi pescari catraniti, ca ala-i plaurul lor. Nu era Bogdaproste. De-atâtea babe se ratacise mosul. Ne-am intors seara fara niciun peste.”
M-a facut curios cu somnul de doi metri. Mai aveam si noi namile din astea pe Siret. Or mai fi? „M-a rugat un coleg, tot impiegat, Marius Creanga, sa fac o tura in locul lui, ca are o problema. A doua zi, noaptea, pe la unu, dupa ce trecuse trenul de Galati, sunt chemat prin statie la Biroul de miscare. Parca-l vad si-acum, calare pe namila, cum statea ca vânatorul pe trofeu, cu pusca ridicata. Numai ca el tinea undita. Se adunasera calatorii ca la circ. Si-l aud. «N-am prins nimic, l-am cumparat!». Dimineata, l-am luat, eu de coada si mai multi de pe laturi, si l-am dus in cartier sa-l transam. Asa de tare ne-am priceput… c-am facut o mizerie…! Nu mai zic de miros!” Umblu la sertarasul lui cu povesti. Se prinde! Râde!
„Sa-ti mai zic una, din ‘88, când eram in cantonament cu echipa de handbal fete, la Eforie Nord. Atunci eu si cu nea’ Sandu, antrenorul, am cazut de guvizi. Au organizat fetele un concurs de pescuit. Ele au pescuit doua galeti, noi nimic. A trebuit sa-i curatam pe toti, drept pedeapsa. Asa ca de-atunci n-am mai vrut sa aud de guvizi. Ei! Manânc orice fel de peste, numai sa fie bine gatit. Da’ vorbeste cu Eugen, el e pescar adevarat!”
Vânatorul e vânat in frunte, pescarul la incheietura mâinii
Dupa mai multe telefoane si reprogramari, ma intâlnesc cu Eugen Ursu la el acasa, in cartierul CFR. Adie un vânticel caldut. Boarea zboara peste gard si mladuie tufele de ghiocei din gradina frumos intretinuta. Imi urmareste privirea admirativa. Ma taie din melancolie.
„Nu e meritul meu. Partenera!” Stam afara, la o masuta pe care s-au deversat plute, arcuri, cârlige, monturi. In general cam tot ce un pescar care se respecta nu arunca, cu gândul ca se mai poate recupera ceva. Când ii vezi atitudinea… prima oara, ai senzatia ca n-are treaba cu tine dar vrea sa te puna la treaba. Hâtru devine dupa ce trece de stadiul de circumspect. I-am calcat omului batatura. Nu-i de saga. Nu prea am de unde sa-l apuc. E-n ograda lui. Trag cu ochiul spre fundul curtii. Nu vad nicio cusca pentru câine. De asta-mi plac mie oamenii cu personalitate… când intru cu pantofii lustruiti in intimitatea lor. Si mi-o spune direct: „Eu nu ma uit la televizor, nu citesc presa, nu ma intereseaza pagina aia cu cruciulite, care – cum s-a mai dus. Mai bine merg la peste”.
Eugen implineste la sfârsitul lui septembrie, 59 de ani. A iesit la pensie legal. Cu tot cu sporul grupei – care reglementeaza conditiile dificile de lucru – a adunat pe Cartea de munca, 43 de ani si 8 luni. N-au cazut din cer. Dupa ce-a absolvit Scoala de Mecanici de Locomotiva, de la Galati, a luat-o de la zero cu practica. Intâi fochist, pe locomotivele cu abur, apoi ajutor de mecanic si mecanic pe cele Diesel, apoi ajutor de mecanic si mecanic pe cele electrice. Si, dupa o anumita vârsta, a devenit si el sef. Sa-i coordoneze si indrume, pe tinerii tot mai putini doritori de a cunoaste tainele unei meserii, fara cautare. Are multe de spus si le inregistrez. Mai ales ca baiatul, tot Eugen, 34 de ani, duce mai departe traditia. Este mecanic de locomotiva de 11 ani. Pastrez spusele zise, pentru urmatoarea poveste… cu gara. Revenind la pasiune, imi arata permisul de pescuit si chitanta. „Vezi ce scrie aici? Fii atent la mine! Pescuiesc de la sapte ani pe Siret. Am inceput-o si eu cu varga de alun, boldul indoit, ata.
Am vizat permisul! La Galati! Ca pensionar, de la saizeci si cinci de ani in sus, ar trebui sa beneficiez de niste reduceri. Eu sunt pensionar, saptesprezece milioane, dar n-am vârsta. La AJVPS Galati e 62 de lei taxa. M-am dus si la astialalti, la ANPA. Viza m-a costat un timbru fiscal de doi lei. Pai mai e de trait dupa atâtia ani de munca? La Bacau taxa pe an e de 90 de lei. Nu-s aceleasi ape…? Sunt in regula! Ce-or sa-mi faca?” Multe povesti. Pacat sa le risipesc din lipsa de spatiu. Trebuie lamurita vânataia din frunte. Mi-a soptit cum apare. I-am acceptat provocarea de a merge impreuna la o… beldita. Cred ca vrea sa ma verifice. Nu am terminat povestea. Florin, Eugen, Octavian, ma invata ca istoria nu o afli numai din carti. Se plimba vie printre noi, prin „Garile Bacaului”.
