Viata este ca un drum cu sens unic si are doar un singur STOP. Nimeni nu stie unde si când o sa apara STOP-ul, dar când apare trebuie sa te opresti. Calatoria a luat sfârsit. Multe intâmplari au fost in viata mea, dar una a reusit sa ma faca sa ma gândesc la cât de mult poti iubi un parinte. Nu eram in tara si faceam o mutare dintr-un apartament in altul. Nu ar fi trebuit sa fie o mutare grea pentru ca apartamentele erau in aceeasi cladire dar la etaje diferite. Pâna la urma insa o mutare este o mutare. Mobile, carti, covoare, vesela, jucarii si multe alte accesorii cu care ne aglomeram viata, ca sa ne-o facem mai comoda.
O stare de oboseala si de sâcâiala mi se asezase pe umeri. Parca as fi carat un sac de nisip. Când mergeam la culcare cadeam frânt. Intr-o noapte, de fapt pe la trei dimineata, a sunat telefonul. Din România. O voce m-a anuntat ca mama a avut un accident in casa si e la urgenta la spital, in coma diabetica. Am ramas fara vlaga. Ma rugam: “Doamne, ajut-o sa scape cu viata!” Toate gândurile si sentimentele mele erau in tara. Incercam sa imi fac o imagine despre ceea ce se intâmpla. Realizam ca sunt departe de mama si asta ma ardea, ma perpelea.
Traiam starea celui care sta si asteapta neputincios in fata unei situatii asupra careia nu are nici un control. Dupa ore de asteptare si dupa o framântare care mi-a trecut prin fata toti anii copilariei, am ajuns la disperare. Ce sa fac? Ce sa fac? E un sentiment amar sa stai sa astepti vesti de departe, vesti carora imaginatia poate sa le dea forme si culori din ce in ce mai triste. Iar timpul trecea atât de greu. Fiecare minut parca avea secunde de plumb. Toata familia era cu ochii pe telefon. La un moment dat a sunat. O data, de doua ori, de trei ori. Ne priveam speriati, buimaci, nepregatiti. Aveam un nod in gât care parca nu ma lasa sa ridic receptorul. Am plecat privirea, am dus telefonul la ureche si am raspuns stins: “Alo!?” Am auzit o voce clara, hotarâta, obisnuita sa comande: “Doru, pai se poate sa nu ma suni? Sa aflu din alte surse ca mama ta e la spital in stare grava?!”
Era vocea lui Doru Sechelariu. Doru era primar la Bacau. De fiecare data când il auzeam, avea ceva in voce care parca ma facea sa simt ca el poate sa tina totul sub control. Nu-i placea sa-l depaseasca evenimentele. “Evenimentele sunt pentru oameni, nu oamenii pentru evenimente!” Vroia sa aiba situatia in mâna. Daca acum se intâmpla, acum actiona. Prin venele lui mereu a curs sânge de lider. L-am auzit si am ingaimat fara vlaga: “Doru, dar stiu ca tu esti ocupat cu alte lucruri mult mai importante!” “Vere! – el asa imi spunea – Nimic nu e mai important decât mama! Stai linistit! E pe mâini bune. A iesit din coma. De acum ma ocup eu de situatia asta. O sa o trimit cu Salvarea la Bucuresti, unde o asteapta profesorul doctor Lascar. In clipa aceea, nodul din gât mi-a dat drumul la lacrimi. Lacrimi care nu plângeau, ci imi mângâiau obrajii. Doru, varu’, a salvat viata mamei mele.
Multumesc, vere! Ai avut o inima mare! O inima in care a incaput tot Bacaul.
Doru Octavian Dumitru
