O margine de sat, la Nicolae Balcescu, innamolita, innegurata, impresurata cu zapada mizera. Peisaj sumbru, in care lucesc nefiresc doar balustradele de inox ale unei vile impunatoare, cu etaj, proaspat finisata, in care proprietarii inca nici nu s-au mutat.
Prin fata vilei trece o ulita cu balti una lânga alta, iar peste ulita, cu vedere direct la fatada colorata si sfidatoare a vilei, o cocioaba. Ziduri de caramida, fara tencuiala, geamuri sparte, acoperis de azbest, rufe care flutura pe o sârma aninata de doi pari ce stau aplecati, gata sa cada in namol.
Alaturi, o tentativa de grajd, pe care proprietarul nu l-a mai terminat, cu ziduri inaltate pe alocuri doar pe jumatate, pe care se sprijina un acoperis subred. In grajd, o gramajoara cam de jumatate de metru inaltime de lemne taiate, pregatite pentru soba, ce par umede si nu din cea mai buna esenta pentru foc.
Primprejur, nici macar un pom, doar garduri rare si cazute, doar zapada mizera, noroi si dezolare. Dam binete inca din poarta, cu voce tare, sa fim auziti de cei pe care ii banuim a fi inauntru, dar nu se simte si nu se aude nici o miscare.
Batem la usi, dar tot nimic. Aproape ca renuntam când de dupa casa apare un barbat. Il cheama Ion Mihaila, are 35 de ani, si o familie numeroasa si saraca lipita pamântului, dar de care se vede ca e foarte mândru si despre care vorbeste cu multa dragoste.
Premiantii
Omul ne invita in casa, unde prima fiinta care ne intâmpina este un purcel curios, cu botul plin de malai, programat la taiere prin aprilie. In incaperea urmatoare, patru suflete: mama Angela Mihaila si inca trei micuti, dintre care unul a venit pe lume in noiembrie. Cel mai mic doarme, iar ceilalti se uita uimiti la noi, de parca nu au mai vazut oameni. Strainii ii sperie, de aceea au si stat chitic si nu au raspuns la strigarile noastre din curte.
Incaperea e intunecoasa, cu pereti afumati, cu lut pe jos, un pat mare in care se inghesuie toti noua, lânga singura lor sursa de caldura, un godin pe care bolboroseste o oala mare, cu bors de cartofi, hrana lor din acea zi si cât le-o mai fi ajungând. „Sa nu ne luati copiii, fiindca ii iubim si avem grija de ei, asa cum putem. Sunt premianti”, spune Angela, cu ochi rugatori.
In total, sunt sapte frati si surori, adica noua suflete cu tot cu parintii. Unii dintre ei sunt la scoala, iar când vorbeste despre asta, chipul lui Ion se lumineaza. Ni-i arata in pozele prinse in pioneze pe un toc de usa, cum zâmbesc, imbracati in hainute imaculate, cu papion la gât. Omul e tot mai entuziast: „Au si camera lor in care isi fac temele”, zice, si ne duce in a doua odaie a casei, o ghetarie in mijlocul careia troneaza o masa si câteva rechizite. „Bianca Roberta a luat premiul intâi. Antonio a luat mentiune si e bun la fotbal.
Ana Maria e in grupa pregatitoare, iar Mihai Francisc, din clasa intâi, e mereu laudat de invatatoare”, spune Ion, cu o mândrie induiosatoare.
Bani au din alocatiile copiilor si din ce câstiga muncind cu ziua. „E 40 de lei ziua, plus mâncare. Ion a mai lucrat si la o benzinarie, dar i-au dat pe toti afara. Abia asteptam sa vina caldura, ca mai apare stevia, loboda”, zice Angela, cu o resemnare adânca. „Ne descurcam, nu murim de foame, dar nu avem casa noastra. E a cincea casa in care ne mutam”, adauga Ion.
Casa cu suflet
Angela ii sta alaturi lui Ion de 14 ani, vreme lunga de saracie lucie si de ingrijit la copii. Au vrut sa isi faca o casa a lor, dar au aparut probleme cu terenul si au trebuit sa renunte. Acum stau „in chirie”, cum zice Ion, desi nimeni nu le ia nici un sfant. Iar daca mai trebuia sa lipseasca ceva din casa aceea amarâta din margine de sat, dar cu atât de mult suflet in ea, atunci sa fie curentul electric.
Care lipseste cu desavârsire, fiindca proprietarul nu s-a ocupat de asta. Au doar un felinar cu baterii, aninat intr-un cui, la care cei mici isi fac temele, isi duc traiul si isi manânca malaiul, intr-un soi de armonie greu de inteles si care aproape estompeaza saracia ce sta tolanita comod pe podeaua aceea de pamânt. Si pe care nimeni nu vrea sa o alunge sau macar sa o deranjeze, desi promisiunile au curs gârla, mai ales in campania electorala.
