Nimic nou: ,,Stilul este omul însuși” (Buffon). Viorel Savin oferă însă stilului său inconfundabil nuanțe mereu surprinzătoare. ,,Cinesunta- fata cu trecutul amputat” (Ed. Junimea, Iași, 2016) este romanul pe care Ioan Holban, în prefață („Criminalii zâmbesc frumos”), îl decriptează într-o cheie fericită: ,,Ficțiune? Un caz clinic? Roman-document? De aventuri? În registrul realismului magic? În cel al fantasticului? Câte ceva din fiecare…” Eroina, aruncată de soartă în prăpăstiile realului, este ajutată de autor să meargă, aproape hedeggerian, până la capătul „ființei ca… ființă”, redescoperindu-și dramatic identitatea hăituitului EU. O rețetă literară în care psihologia, psihanaliza, sociologia, dreptul și mitologia armonizează fericit.
…O adolescentă româncă devine victima a doi interlopi cu ținte diferite: s-o ofere traficului de carne vie din Amsterdam sau să-i comercializeze organele la Paris. Thriller: eroina, băcăuancă, ademenită în Franța, scapă din capcană, după ce-i ucide pe rând, justificându-se moral, pe interlopul „tuciuriu” (într-un accident provocat), apoi pe Pierre, franțuzul care a sechestrat-o, și pe Edu (chiar dacă numai în vis), prietenul care a trădat-o.
După accident, ființa eroinei este cucerită de „amnezie regresivă”. Pierre îi stabilește o identitate provizorie: CINESUNTA, pornind de la interogația ei obsesivă: ,,Cine sunt, Doamne, cine sunt?” Sufletul protagonistei este asediat de un posibil infern: „Mă voi obișnui oare, să nu știu cine sunt?” Își privește chipul în oglindă și se întreabă:
„Scârba asta din tablou voi fi fiind eu? Dar din care lume?” Se refugiază temporar în părăsitul castel Nadlis, devenind apoi un fel de vedetă stranie a presei internaționale. Arestată, aventura ei existențială evoluează de la statutul de fantomă care bântuia castelul la cel de ființă care vrea să se redescopere: „Cinesuntismul, domnii mei, se definește prin căutarea răspunsurilor la trei întrebări cardinale,-(…) induse de sinele său: de unde vin?, cine sunt?, unde ajung?” „Cinesuntismul” devine „un motor moral-filozofic al mileniului trei”. Spitalul, anchetele, instanțele, foamea de restaurare a identității autentice fac „amnezia regresivă” să bată în retragere. Cinesunta descoperă că știe engleza, româna, italiana și de aici pornește fericit firul Ariadnei către aflarea autenticității ființei sale. Nu doar diavolul se ascunde în amănunte, ci și norocul.
Un tablou-surpriză din ,,dormitorul castelului Nadlis” va reprezenta pentru instanță argumentul care va genera dezlegarea misterului identității ei. O curtează cetățeniile italiană, engleză, română. Judecătorul vrea noi argumente în favoarea ideii, susținută și de ea, că ar fi româncă. Eroina argumentează magistral: „Faptul că visez în limba română, domnule judecător!” Toată rețeaua interlopă care a complotat pentru distrugerea ființei sale se prăbușește ca un castel de nisip. Descoperă că este Diana Precup. O descoperire care a avut ca aliat, pe lângă inteligența emoțională de excepție, un leit motiv care invadase și subconștientul hăituitei:
„Nu mai suport să nu știu!” Aparențele sunt însă înșelătoare. Interogațiile n-au luat sfârșit. Zămislesc un nou orizont al zvârcolirilor: „…Dar, la urma urmei, Diana asta… cine este?” Iar Viorel Savin ne întreabă: „Va avea cineva aplecare și timp să studieze «ființa aceasta ca ființă»?” CINESUNTA, „un roman singular în proza noastră de astăzi” (Ioan Holban), un răsfăț epic purces dintr-un jurnal imaginar, pigmentat cu note de subsol seducătoare, dar care, provocator, nu sfârșește niciunde, căci drumul către profunzimile ființei este mereu locuit de capcanele misterului și ale incertitudinii.
Calea către „ființa ca ființă”, așa cum o percepe savinismul, este mereu un început. Dar un început curtat mereu de miracole care ne spun că omul este nu doar singura ființă care „se știe nenorocită” (B. Pascal), ci și singura entitate hărăzită cu suflet care privește către stele, pentru a le admira, ca la cel mai seducător spectacol al lumii. Viorel Savin este, și cu „Cinesunta”, unul dintre acei vrăjitori ai cuvântului care ne sugerează că filosofii sunt admirabili și atunci când ne spun că întrebările sunt (uneori) mai importante chiar și decât răspunsurile…
