Cine plăteşte iubeşte?!

Haideţi să fim bine înţeleşi de la bun început. Dacă un părinte refuză să cotizeze pentru un sistem şubred, deficitar an de an (învăţământul, în acest caz), nu înseamnă că nu-şi iubeşte copiii sau că-i pasă mai puţin. Iar părinţii care întreţin un astfel de sistem, cu tot cu incompetenţii din el, nu demonstrează o dragoste mai mare. Poate doar o slăbiciune şi neputinţa, din varii motive, de a spune “NU. GATA! AJUNGE!”.

Poate e o doză de teamă sau comoditate din care ne e greu să ieşim. E mai uşor, uneori, să scoţi din buzunar 100 lei, apoi 200, să te bucuri că în alte clase “cotizaţia neimpusă” este 500 lei, decât să spui “GATA! NU MAI POT!”, cu toate consecinţele pe care le suportă cei care înoată împotriva valului – teama ca “doamna” să nu-ţi nedreptăţească la un moment dat copilul, umilinţa şi judecata nemiloasă a celorlalţi părinţi care ţipă că nu e corect. Pentru copil îţi dai şi sufletul, nu? Ce mai contează 100 de lei?

Dar oare dai aceşti bani pentru că îţi iubeşti copilul sau ca să-ţi cumperi liniştea? Sincer, acum! Câţi dintre voi nu aţi cotizat bombănind sistemul? Când scoţi bani din buzunar pentru copilul tău, nu pomeneşti de toţi sfinţii, printre dinţi, nu? Într-adevăr, beneficiarul final este copilul şi te amăgeşti că ai făcut bine, compromisul e sigur din prea multă dragoste. Dar cu ce preţ?

Ce-i transmitem noi copilului, prin tăcerea noastră? “Dom’le, nu avem timp de… principii. Lăsaţi!”, ţipă cei care s-au obişnuit să tacă. Da, pare un paradox. Pentru că pe aceşti părinţi extrem de vocali nu i-am văzut la uşile directorilor de şcoli, în audienţă la primar, nu am auzit să trimită reclamaţii la minister. Adică, pe Facebook suntem curajoşi sau pe la colţuri. Dar curajul ce înseamnă, de fapt? Să pleci capul, să te supui şi să accepţi resemnat că “Ăsta-i sistemul”? “Eu nu-mi sacrific copilul pentru principii. O să-l învăţ eu pe el când o să crească să aibă principii.”

Serios? Cum, dacă nu prin propriul exemplu? Acum şi începând cu tine! Am primit la redacţie multe sesizări de la părinţi apostrofaţi, umiliţi, jigniţi, luaţi la întrebări de alţi părinţi “cu dragoste de copii”. Plângeri venite de la părinţi cu 2,3,4 copii, de la mame singure pentru care 500 de lei înseamnă jumătate din salariu.

Când tu, în casa ta, în care îţi creşti copiii, nu ţi-ai permis să dai un var de şapte ani, e clar că nu îţi arde să cumperi în clasă tablă cu marker. Este decizia fiecăruia dacă dă sau nu bani. Suma, ca să aibă o tentă legală, se numeşte sponsorizare. Iar când oferi bani cu acest titlu, nu ceri înainte să consulţi lista cu ceilalţi sponsori.

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"