Tipuri
Ca orice semn de punctuaţie, şi virgula are trei „vieţi”: una obligatorie, una facultativă şi una… interzisă. Nu discutăm despre primele două ipostaze, care prezintă dificultăţi minore în aplicare, ci despre situaţiile când virgula nu este permisă.
Pe ce ne bazăm
Paragraful 218 din „Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie” (2005) precizează: „Nu se desparte prin virgulă subiectul de predicat” şi fixează două situaţii: „a) subiectul poate apărea fără determinări: Manoilă se uita la gura ei cu admiraţie. SADOVEANU” (chiar dacă în rostire facem o pauză după primul cuvânt, virgula este interzisă pentru că urmează imediat predicatul, se uita), respectiv „b) subiectul poate fi însoţit de determinări (un atribut determinativ sau o propoziţie atributivă determinativă): Unii mai poznaşi îmi zvârleau câte o glumă. SADOVEANU; Câinele care latră nu muşcă” (p. 65). Între subiecte (Unii şi Câinele) şi predicatele aflate la distanţă (zvârleau şi nu muşcă) nu s-a pus virgulă.
Ce spune logica
Aşa cum este enunţată interdicţia din IOOP, pare un gest dictatorial dacă nu luăm în seamă adevărul că orice lucrare normativă are datoria de a răspunde la relaţia AȘA DA, AȘA NU. Cei interesaţi de mecanismul aflat la baza recomandării vor afla că între subiect şi predicat acţionează primul dintre raporturile sintactice: cel de inerenţă. Cu alte cuvinte, părţile principale de propoziţie ne asigură fundamentul comunicării verbale, formând o familie: subiectul şi predicatul nu pot exista unul în afara celuilalt. Ca urmare, primul îi impune celui de-al doilea numărul şi, în cazul predicatului nominal, genul. Atât de autoritare sunt, încât devin interdependente şi, în consecinţă, resping izolarea prin vreun semn de punctuaţie.
Se greşeşte în tipărituri?
Adesea, chiar şi la case mari, ceea ce nu scuză încălcarea normei. Exemplele care urmează sunt extrase din lucrări cu caracter filologic: „/…/ un oarecare G. C. U., scrie câteva foiletoane critice /…/” (Academia R.S.R., Academia de Știinţe Sociale şi Politice a R.S.R., Istoria literaturii române, vol. III, Epoca marilor clasici, Buc., Editura Academiei R.S.R., 1973, p. 934); „Interesul deosebit manifestat de toţi cei ce studiază limba română – profesori, oameni de cultură, studenţi, elevi – care se adresează cu încredere Gramaticii Academiei, a făcut necesară editarea unui nou tiraj al acestei cărţi” (Academia R.S.R., Gramatica limbii române, vol. I, Buc., Editura Academiei R.S.R., 1966, p. 2). În acest al doilea caz, subiectul (Interesul), urmat de un lung şir de explicaţii, a pierdut legătura cu predicatul (a făcut), pe care autorul a simţit nevoia de a-l „păzi” de intruşi prin virgulă. E posibil ca acelaşi autor să fi fost convins că la o asemenea distanţă a fost pusă o virgulă, iar el are obligaţia de a închide pasajul cu perechea ei. Greşeala rămâne totuşi, pentru că trebuia să verifice existenţa acelei prime virgule. (Aceasta se impunea înaintea lui care.)
Nevinovata retorică
Am fost întrebaţi, candid: „Regula se aplică şi între predicat şi subiect?” Răspunsul e evident, cu amendamentul că solicită un plus de concentrare din partea autorului. Iată un exemplu de încălcare a acestei recomandări: „Are loc la Bucureşti, premiera piesei /…/” (Literatura română. Dicţionar cronologic, Buc., Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 466). Chiar dacă predicatul are forma unei locuţiuni verbale (are loc), iar până la subiect (premiera) ne „împiedicăm” de o explicaţie (de altminteri, necesară), virgula rămâne cu nuanţa din titlu. Ioan Dănilă
