Ce zile frumoase! Nu stiu când am mai avut asa un noiembrie, îmi aminteste de un poem blagian de târzie maturitate, Vara de noiembrie. Imi fac timp sa ma plimb, sa ma impregnez de culorile oftate ale toamnei, desfacute într-atâtea nuante calde, facându-mi, în felul meu, provizii pentru iarna. Ca sa am ce sa-mi amintesc, sa însir în minte imagini doldora de frumusete. Si ascult muzica, hoinaresc pe youtube, si într-o seara m-am oprit la Leonard Cohen, pentru ca într-un clip, de la You got me singing, este o imagine cu Audrey Hepburn de o indicibila frumusete si gratie. Cum era si actrita.
Audrey este pe peronul unei gari, cu un catel în brate si o superba palarie creata cred ca de Givenchy, un inegalabil artist al modei, care a adorat-o, celebrând tipul ei special de feminitate prin creatii unice, ramase în istoria modei. Iar expresia fetei ei este de neuitat, ca si silueta de o extrema eleganta, gracila, care dispare, la un moment dat, învaluita într-un abur dens. Îmi plac lucrurile frumoase, care ma fac sa cânt, e o metofora, desigur, pentru o stare de bucurie. Si vreau ca bucuriile mele sa fie întregi, depline, sa le pot împartasi si altora. Cu gândul acesta am plecat, sâmbata, la Festivalul de jazz, pentru ca am vrut sa-l ascult si sa-l vad pe faimosul Al Di Meola. Ce s-a întîmplat nu stiu nici acum exact, stiu doar ca am asteptat aproape doua ore, si afara, în frig, dar si într-o sala înghetata, cu haina de blana pe mine. Am avut de vreo doua ori impulsul de a renunta, de a ma arunca într-un taxi ca sa ajung cât mai repede acasa, sa scap de senzatia de frig. S-a întâmplat însa sa ma văd cu niste cunoscuti apropiati si sa-mi petrec timpul acela urât, de asteptare neghioaba, vorbind cu ei.
Culmea, tot despre muzica. M-am revazut cu un amic arhitect, si am rememorat întâlnirile de la vestitul Club A, și cu un altul, pictor, am sporovait despre Metronom-ul lui Chiriac de la Europa libera, despre sloganurile Freedom si Make love, not war. Si m-am simtit din nou younger and free, dar nu atât de trista ca în noul hit Hello al lui Adele. Sau era un soi de tristete luminoasa, cu aroma de vanilie. Alte tristeti ale mele nu au însa deloc acest placut miros. Ba chiar sunt niste mâhniri grele, apasatoare, care-mi strica bucuria despre care va spuneam ca o vreau întreaga. Ca sa ma întorc la momentul atât de neplacut, de stânjenitor cu Al Di Meola, pus într-o situatie imposibila, inacceptabila, ca si noi, cei din public, de altfel, desi am avut apoi momente extraordinare ascultându-l, n-am cum sa trec peste incident si sa-l uit. Nu stiu cine este vinovatul vinovatilor, asa dupa cum nu cunosc ce se întâmpla în mod real cu situatiile post Theaterstock, aud doar de chestii cu tribunalul, de multe acuze.
Nu e treaba unui om cu profesia mea, de critic de teatru, de cronicar, sa ma ocup de lucruri dintre acestea. Sunt organe abilitate pentru asta, auditori, controale financiare, în fine, sunt si jurnalisti de investigatie (eu am o mare pretuire pentru cei veritabili si bine intentionati, profesionsti de clasa, care merita tot respectul, cum e Catalin Tolontan, de pilda), dar chiar vreau sa se clarifice odata situatiile de genul asta. Sa nu mai aud despre ce nu au facut bine si corect organizatorii, sa nu mai aud de scandaluri, mismasuri, complicitati oneroase, vreau, într-un cuvînt, sa nu-mi mai umbreasca, sa nu-mi mai strice nimeni bucuriile. Pentru ca asta e menirea artei, sa ne daruiasca un timp al bucuriei, al intensitatii trairii, al emotiilor pure.
