Recent, Ştefan Agopian (cel cu „Manualul întâmplărilor” şi romanele sale de mare succes „Tache de catifea” şi „Tobit”) a publicat o carte de amintiri sub titlul ”Scriitor în comunism”. E un volumaş care se citeşte pe nerăsuflate, graţie unui stil direct şi fluent, fără inutile zorzoane. Agopian povesteşte cu umor prin câte peripeţii a trecut ca să-şi împlinească visul, acela de a deveni scriitor, trasând şi câteva portrete ale oamenilor importanţi pe care i-a cunoscut, personalităţi influente în epocă.
Şi o face fără menajamente, dezvăluind aspecte deloc flatante pentru cei portretizaţi. Îşi spune, astfel, tranşant părerea despre Alexandru Paleologu, care i-a întârziat nepermis de mult debutul, din comoditate, lene (era redactor de carte la editura unde Agopian îşi depusese manuscrisul), despre Nicolae Manolescu, criticul cel mai temut din acele vremi, care „te făcea scriitor”, despre rivalul acestuia, Eugen Simion, George Ivaşcu, Paul Georgescu, Eugen Negrici şi alţii. Apropo de rivalitatea dintre cei doi critici literari, îi place să citeze o vorbă de duh a unui mai tânăr critic, Mircea Scarlat, dispărut prematur, la doar 36 de ani.
Formula, celebră pe atunci suna aşa: ”Eugen Simion e cel mai mare critic din vremea lui Manolescu”. Genul acesta de formulări maliţioase, reflectând eterna zâzanie dintre scriitori, sunt numeroase în carte, făcând deliciul unui cititor curios să afle bârfele care circulau în mediul literar. Pentru că, o perioadă, Ştefan Agopian a lucrat, ca tehnoredactor, la revista „România literară”, toţi membrii redacţiei, dar şi cei din cercul de colaboratori sunt caracterizaţi succint, prin câteva trăsături sigure de condei.
Câteva pagini îi sunt consacrate lui Marin Preda (şi morţii acestuia), altele lui Radu Tudoran, dar cele mai consistente rânduri le scrie despre Nichita Stănescu, de care l-a legat o frumoasă prietenie. Întreţinută de lungi taclale, taifasuri şi interminabile chefuri. De altfel, în timpul dictaturii comuniste, alcoolul era un tovarăş de nedespărţit al multor scriitori, făcând destule victime în rândul acestora. Motive pentru a bea se găseau din belşug, iar scriitorii, se ştie, nu duc lipsă de imaginaţie. Alcoolul era un stimulent, dar şi un inhibitor de spaime, un partener de nepreţuit. Calma anxietatea şi groaza, dar putea fi şi un catalizator magic al fanteziei şi euforiei, după cum spunea în cartea sa „Beznă vizibilă.
Amintiri despre nebunie”, scriitorul american William Styron, devenit faimos după ce a publicat romanul „Alegerea Sofiei”. Iar Nichita, în a cărui casă era un du-te-vino, mai ceva ca în Gara de Nord, stătea cu toţi vizitatorii la nesfârşite libaţii, abuzând de acest „catalizator magic”, distructiv, în fond. Ago, aşa îi spunea Nichita lui Agopian, vorbeşte acum cu nostalgie şi multă tandreţe despre prietenia lor, neocolind însă adevărul, aşa încât portretul pe care i-l trasează poetului este unul deosebit de complex, plin de contraste, de lumini şi umbre. Dar nu-i neagă nici o clipă strălucirea intelectuală şi verbală, de neegalat.
Savuroase sunt paginile în care sunt surprinse exemplare din roiul de femei care se agitau în jurul lui Nichita, „ca nişte musculiţe beţive”. Deşi poetul, bărbat frumos dar neîngrijit, cu dinţii stricaţi şi mirosind, deseori, a usturoi, „ca o tuslama”, nu era ceea ce se cheamă un Don Juan. Nu alerga după femei, ele, în schimb, nu-i rezistau nici câteva minute, şi toate picau îndrăgostite de geniul lui. Pentru bogăţia de informaţii, sinceritatea tonului, pentru amănuntele savuroase, „Scriitor în comunism” merită citită, fiind o carte ataşantă, caldă, colcăind de viaţă, de personaje reale, care mai de care mai interesante.
