Mai este oare loc pentru artisti pe lumea asta? Intr-o piesa argentiniana, „Familie de artisti”, jucata cu mare succes pe scena Teatrului Nottara se aud urmatoarele replici: Lumea a incaput pe mâna economistilor; Nu mai e respect pentru cultura. E o piesa trista, jucata intr-un registru hiperexpresionist, cu accente grotesti, in care niste artisi scapatati refuza sa renunte la micul lor univers de iluzii, alegând sa dispara definitiv. Sa moara, ca o forma de protest.
Pentru membrii excentricei familii, viata fara arta, visare, imaginatie, frumusete, placere, nu merita traita. Credinta lor absoluta in arta avea ceva donquijotesc, un aer de nebunie si o mare doza de ridicol, dar nu-ti venea sa râzi de ei, dimpotriva, ii priveai cu simpatie, cu o calda, induiosata compatimire, cu melancolie.
Când m-am intors de la Bucuresti, unde am vazut spectacolul la un festival, mi s-a facut dor, nu chiar din senin, ci pe o anumita stare, de cel mai frumos, sublim nebun din literatura universala, de Don Quijote.
Asta e terapia mea când vreau sa scap de urâtul din lumea reala, evadez in tarâmul fictiunii, unul compensator. M-am apucat sa recitesc lungi pasaje din carte, si mi-am revazut câteva note de lectura. Gasesc si niste fise pe care mi le-am facut rasfoind mai multe publicatii, de prin primavara, când in Spania, dar si in intreaga lume era omagiat Cervantes, la 400 de ani de la aparitia primei parti a celebrului sau roman avându-l drept erou pe nefericitul hidalgo din La Mancha, devenit un mit.
Imi place, de pilda, ce spune un mare scriitor contemporan, peruanul Mario Vargas Llosa, despre spiritul rebel si nesfârsita dragoste de libertate a lui Don Quijote. Ii admira acest spirit, vede in el un simptom de independenta, de „neacceptare cu ochii inchisi a lucrurilor care ti se impun”. inseamna sa judeci tu insuti, sa gândesti liber.
Don Quijote este un razvratit, a carui sminteala este „o forma de superioara intelepciune”, pentru ca el refuza o ordine gata facuta, afirmând categoric: „Pentru mine, realitatea trebuie sa fie asta. Si daca nu este, voi avea eu grija sa fie”.
Asta ne invata Cavalerul Tristei Figuri cu nobilele sale aiureli, sa nu renuntam, sa ne batem pentru ca lumea noastra sa fie aceea pe care ne-o dorim. Sa nu ne resemnam, lasându-ne coplesiti, invinsi de realitatile unui lamentabil prezent. Si ne mai da „curajul de care avem cea mai mare nevoie: acela de a infrunta ridicolul” (Miguel De Unamuno).
Cum sa ne lipsim atunci de Don Quijote? Când de la el am invatat sa fim generosi, altruisti, si sa credem ca e adevarat ceea ce e doar frumusete. Si oare nu avem nevoie mai departe de „oameni hotarâti sa nu se multumeasca cu realitatea” (Ortega y Gasset)? Ba da, de astfel de eroi are nevoie acum lumea dezvrajita in care traim, urâta, nedreapta, precara.
