Tot nu m-am obişnuit cu ideea că viaţa este un şir de desprinderi. Aşa că, în continuare, mă ataşez uşor, de oameni, în primul rând, dar şi de anumite lucruri care au valoare afectivă pentru mine. Mai deunăzi, mi-a plecat o colaboratoare apropiată, o tânără căreia îi plăcea mult ce făcea în redacţie, dar şi pentru că între noi se crease o puternică empatie. Din nefericire, a fost nevoită să ia calea emigraţiei, până la urmă, din cunoscutele şi tristele motive materiale.

Câteva zile nici nu mi-a venit să cred, şi amândouă făceam eforturi ca să nu ne exteriorizăm şi să facem inevitabila despărţire mai grea. Mi-am amintit atunci ce spunea Confucius despre despărţiri: Dacă pleci, pleacă din toată inima, şi aşa cred că-i cel mai bine.

În realitate, însă, nu-ţi prea reuşeşte treaba asta. De cele mai multe ori, dacă inima nu îţi este chiar sfâşiată, atunci e îndoită, şi tot doare. Ceea ce mă scoate din sărite este însă ridicolul unor situaţii, pentru că am oroare de sentimentalisme, de exteriorizări penibile. Şi mi-e ciudă că nu-mi pot ascunde trăirile, emoţiile, că sunt atât de uşor de citit pentru ceilalţi. Care de abia aşteaptă să te vadă cum suferi, jubilează şi îşi înfioară nările cum fac fiarele când simt mirosul de sânge. Şi apoi se aruncă în fel de fel de supoziţii, comentarii, bârfe, în fine, se grăbesc să te facă zob, harcea-parcea.

Când nu joacă teatru, arătându-se subit interesaţi de problemele tale, înţelegători, manifestând chiar oarece compasiune. În fine, am oroare de ipocrizia oamenilor, şi mi-am impus să nu mai vorbesc despre mine cu oricine, să fiu mai circumspectă, mai rezervată, etc. Mi-am impus de multe ori, dar credeţi că am reuşit? Pe naiba, degeaba mă străduiesc. Firea omului nu se schimbă cu una cu două. Şi când mă apucă amokul, vărs din mine tot ce-am strâns, că doar sunt în zodia vărsătorului, şi nu mă dezmint. Cea mai mare grijă a mea, chiar în situaţii dificile, este păstrarea unei atitudini elegante, aşa că îi dau dreptate lui Simone de Beauvoir când zicea cât de greu este rolul unei femei care suportă elegant o despărţire. Rol dificil, dar frumos, fără doar şi poate. Or, frumuseţea merită sacrificii. Şi eleganţa la fel.

Iar când vorbesc despre despărţiri, nu mă gândesc doar la cele din dragoste. Am depăşit faza cu îndrăgostirea, acum mă interesează mult mai mult o altfel de comunicare, de solidaritate umană, de complicitate spirituală, de voioasă tandreţe. Oamenii cu care pot să am astfel de legături, şi cu care pot să vorbesc câte-n lună şi-n stele, fără să ne plictisim reciproc, şi cu care pot să râd pe săturate, sunt cei de care nu m-aş despărţi niciodată.

Şi, uneori, viaţa e generoasă (destul de rar, e adevărat, cel mai adesea fiind nedreaptă şi zgârcită cu bucuriile), scoţându-ţi în cale oameni întregi, calzi, cu mintea deschisă, cu sufletul mare. De care te legi într-un chip statornic şi subtil, fiind vorba despre afinităţi profunde, şi de care rămâi legat sufleteşte chiar dacă fizic eşti în altă parte. Doar spiritul contează, şi departele poate fi aproape când ai norocul unor întâlniri de excepţie.

loading...

Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ