Toata disputa asta în jurul timbrului cultural, a „suprataxarii cititorului”, cu destul de multe acuze grave la adresa factorilor implicati, mai cu seama editori si scriitori, acuze venite de o parte si de alta, m-a indispus la culme. Am urmarit dezbateri la televizor prelungite pâna în miez de noapte, am citit reactiile din presa, iar gustul a fost unul foarte amar. În loc sa colaboreze între ei, sa fie solidari pe o cauza comuna, si sa se înteleaga, oameni importanti din sfera culturii se ciondanesc în vazul lumii într-un mod penibil. Si nu se feresc nici de insulte, din pacate. Prea multe orgolii, prea multa vanitate în lumea spiritului.
S-a vorbit despre capitalism, afaceri private, costuri, economie de piata, despre finante, bani, uitându-se faptul ca, atunci când vorbim despre cultura vorbim despre o valoare în sine si nu una de piata. Sigur, cultura, daca nu este sustinuta, nu se dezvolta, dar nici nu se opreste, asa cum credea un fost ministru al finantelor, unul prins cu niste caltabosi, la un moment dat. Acesta i-a spus odata lui Ion Caramitru, pe vremea când el era ministru al Culturii, si chiar se batea pentru obtinerea de fonduri:
”Ia mai lasa-ma, domnule, cu cultura dumitale! Pe timp de criza cultura se opreste.” La care, replica lui Caramitru a venit prompt: „Cultura nu se opreste niciodata.” Da, e adevarat, dar nici nu poate înflori în saracie. Problemele sunt mult mai complexe si eu nu am acum pretentia sa elucidez vreuna din ele. Cred doar ca breslelor de creatori, uniunilor de creatie existente la noi, nu le pot face în niciun fel bine astfel de expuneri mediatice si de scandaluri. Pentru ca si asa exista destule voci care se ridica împotriva „snobilor si trântorilor din cultura”.
Voci ale unor insi care habar nu au ce înseamna aia munca de creatie, desigur. Nu am de gând sa explic asta, ca sa nu trec si eu drept vreo închipuita, vreo snoaba cu pretentii. Stiu însa ca nu putem vorbi despre contributie directa la cresterea economiei, despre profit imediat în cultura, si nici despre principiile rentabilitatii, fiindca nu astfel functioneaza acest domeniu al activitatii umane. Cultura este o investitie pe termen lung, marca noastra identitara, pasaportul spre lumea larga. Iar ceea ce trebuie sa ne îngrijoreze la ora actuala este procesul de aculturatie, faptul ca se citeste extrem de putin la noi în comparatie cu tarile civilizate din Europa, si ca, în general, consumul de cultura (spectacole de teatru, concerte etc.) este unul alarmant de scazut.
Artistii sunt genul iritabil, se stie, între ei au fost dintotdeauna rivalitati insurmontabile, aversiuni cumplite, chiar ura patologica. Dar la nivel de entitati, ca tot am auzit de o multime de ori acest termen în dezbateri furtunoase, de uniuni de creatie, când este vorba despre un scop si un bine comun (asta daca ei se gândesc la binele natiei, la luminarea si înaltarea ei la un prag superior de civilizatie) ar trebui sa existe respect, colaborare si întelegere reciproca. Prea mult zgomot într-o zona în care ar trebui sa respire calmul valorilor.
