Bricolaje / Pe scurt despre caracter

I-am auzit pe unii spunând ca e mai bine de noi ca suntem undeva mai la margine, chiar daca traim cum traim, în saracie, dar cel putin suntem feriti de actele de terorism care fac acum ravagii în marile centre europene. E adevarat ca dupa aceea venea si remarca amara ca, în schimb, la noi bântuie teroarea coruptiei generalizate. Vorba ceea, caragialeana, s-avem si noi falitii nostri. În societatea româneasca actuala, coruptia e un adevarat flagel, ea „muscând din cinste, din bunul-simt, din credinta si din onoare”. Totul se negociaza, se aranjeaza, în cele din urma. Pentru cei aflati în pozitii de putere, desigur. Care nu au niciun scrupul si nu se împiedica de ceea ce se numeste caracter. Asa cum avem nevoie de principii ferme, care sa ne calauzeasca existenta, de permanente solide, sedimentate de-a lungul timpului, adica de valori morale, avem nevoie si de modele umane, de indivizi cu tarie de caracter. Care ar fi, pe scurt, definitia unui caracter? Recitesc o foarte instructiva, plina de învataminte carte scrisa de C.D. Zeletin, o culegere de eseuri, evocari, de comentarii si convorbiri (reunite sub titlul „Distinguo”) si dau de un articol cu aceasta tema- caracterul uman. Iata definitia acestuia, foarte precisa: „Caracterul e constructia înaltata de fidelitate fata de norma morala pe care cineva o împartaseste liber”. Aceasta constructie, adauga subtilul eseist, mai presupune respectul autoritatii personale si rezistenta la presiunea influentelor. Carevasazica, un individ care se comporta ca o girueta, în bataia tuturor vânturilor, împrumutând pareri de ici de colo, schimbându-si mereu comportamentul, atitudinea, mintind, care ba afirma, ba neaga un lucru, ba râde sau plânge aiurea, nu e cineva de încredere. E o persoana labila, un caracter slab, urât. C.D. Zeletin ne aminteste si originea, etimologia termenului caracter, care vine din limba greaca, de la verbul a grava, a scrie în piatra. Un om de caracter va avea, asadar, tarie de stânca, si pe el te poti bizui, fiindca în orice împrejurare, chiar potrivnica, sau mai ales atunci, el va da dovada de consecventa morala. Nu va face lucruri reprobabile, îsi va pastra demnitatea si va da, întotdeauna, câstig de cauza dreptatii. Fata de temperament, opera naturii, caracterul este opera omului. De aceea este si mult mai pretios. Mai rar, din pacate. Asta si subliniaza C.D. Zeletin în însemnarile sale, spunând ca românii au virtuti ale mintii si ale sufletului (sunt inteligenti, generosi, inventivi, toleranti), dar ca duc astazi lipsa de acel gen de caractere-pilastru pe care, odinioara, s-a sprijinit edificiul neamului, poporului, tarii. Unde mai gasim caractere puternice, tari, si oameni care sa aiba „simtul vetrei” în tristele noastre timpuri, când patrimoniul tarii este lasat de izbeliste si Brâncusi este „scos la mezat”?