Nici nu ştiu, Doamne, când a trecut vara asta, a trecut pe lângă mine, ca fumul! Vară şi fum. De fapt, am stat mai mult pe acasă, am avut apoi o mulţime de treburi la redacţie, tracasari cu sediul, aflat în reparaţii capitale, probleme legate de aniversarea revistei, în fine, nici pomeneală de timp liber, de un pic de vacanţă.
Iar acum, când deja se simte aerul de septembrie, sunt un pic descumpănită şi melancolică. Descumpănită, întristată şi chiar dezgustată sunt şi când iau contact cu realitatea noastră cea de toate zilele sau când mă uit la ce se mai întâmplă pe scena politică.
Aceeaşi băltire în nimicuri, împotmolire în smârcuri, afundare în derizoriu, pentru că nimic nu se limpezeşte, nimic nu merge. Continuitate au doar scenele de bâlci, ca aceea în care, în Parlament, a fost depusă o coroană de flori pentru economia defunctă fiind antologică. Să tratezi lucrurile extrem de serioase cu genul ăsta de comicărie ieftină este foarte grav, miroase a inconştienţă.
E clar, e o lume îngrozitor de măruntă, de pitică, toate lucrurile fiind după chipurile şi asemănarea ei. Gândurile îndrăzneţe, gesturile decisive, elanurile, furtuna şi avântul sunt fapte ale trecutului romantic. Când oamenii visau şi îndrăzneau să lupte pentru împlinirea viselor.
Chiar dacă, în cele din urmă, unii dintre marii visători ajungeau să fie crunt dezamăgiţi de realitate. Aşa cum s-a întâmplat cu personajul de legendă Thomas Edward Lawrence, erou pe care ni l-a adus în case, şi bine a făcut, televiziunea română programând filmul „Lawrence al Arabiei”, cu un fabulos Peter O’Toole în rolul principal. Am fost total cucerită de film şi de interpretarea magnifică a genialului actor. Alături de care evoluau alţi monştri sacri: Omar Sharif, Anthony Quinn, Alec Guinness.
Un film în întregime masculin, cu o distribuţie de zile mari, cu o acţiune care te ţinea încordat, captivat total, transmiţându-ţi o stare specială de uimire, de înflăcărare. Una în care uitai de micimea, rutina, de stupiditatea şi penibilul unor situaţii de viaţă curentă, transportându-te într-un timp eroic. Sunt multe scene extraordinare în acest film (încununat cu vreo şapte Oscar-uri, dacă nu mă înşel), care îşi rămân gravate în memorie, pentru că sunt impresionante şi deosebit de puternice, dar fascinant întru totul e Lawrence al lui Peter O’Toole.
Şi asta nu întâmplător, ci pentru că între personajul real, T. E. Lawrence, şi interpretul său existau numeroase asemănări. Amândoi erau irlandezi, mari aventurieri, cu totul şi cu totul ieşiţi din comun, excentrici, himerici, excesivi. Geniali, într-un cuvânt. Numai fizic se deosebeau profund, pentru că Lawrence era debil, scund, cu o figură obişnuită, pe când O’Toole era un lungan de aproape 1,90 m, fermecător, seducător la culme cu ochii aceia albaştri care-i ardeau în cap.
Dar aveau acelaşi tip de personalitate ardentă, carismatică, acelaşi gen de nebunie frumoasă care te fascinează. Lawrence al Arabiei l-a sedus şi pe Mircea Eliade, el traducându-i cartea „Revolta arabă”(o variantă condensată a celebrei lucrări monumentale „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii” ce avea să fie tradusă de Petru Comarnescu), din mai multe motive. Dar şi pentru că Lawrence era un munte de voinţă şi de dârzenie, un om providenţial, care şi-a croit singur destinul. Nimic nu-i scris, spunea el.
