Bricolaje / Îngeri de otel

0


Bon, a trecut luna iubirii, si a venit cea a femeilor. Asadar, subiectele se învârtesc, inevitabil, în jurul eternului feminin. Multe dintre acestea îmi sunt cunoscute, si ma plictisesc sa le vad reiterate, în fiecare an, fix la aceeasi data. Nu mai spun din ce motive, fiindca sunt prea multe, ma oboseste sa le însir. Dar se întâmpla sa am si surprize placute. Cum a fost saptamâna asta, când pe un canal de televiziune am vazut programat un film pe care-l stiam, mai demult, dar pe care chiar am vrut sa-l revad. Iar impresia nu a fost mai putin puternica decât la prima vizionare. Filmul se numeste „Îngeri de otel”, si este despre miscarea feminista din America, de pe la 1920. În rolul principal este Hilary Swank, cu o interpretare intensa, stralucitoare. Actrita pe care cred ca o stiti, nu aveati cum sa o uitati dupa rolul ei, coplesitor, din „Million Dollar Baby”, excelentul film al lui Clint Eastwood. Rol pentru care a fost rasplatita cu un binemeritat Oscar. „Îngeri de otel” e foarte realist, lucid, critic, cu scene virulente, de o duritate extrema. Pare aproape incredibil, în zilele noastre, sa vezi cât de mult au luptat niste tinere femei pentru drepturile lor civile, pentru dreptul la vot, în principal. Prin ce încercari inumane au trecut, dispret, insulte, brutalitate, cruzime din partea semenilor si a oraganelor de represiune. Scenele din închisoare, cele în care detinutele faceau greva foamei, fiind hranite fortat, printr-un tub, erau de-a dreptul terifiante. Dar acele fragile, în aparenta, doamne si domnisoare, au învins. Si, din pacate, multe dintre urmasele lor de astazi, din lumea libera, desi au multe drepturi, nu stiu sa se foloseasca de ele, au ramas în umbra, apatice. Ce sa mai spun despre conditia femeii, în secolul XXI, din unele tari ale lumii? Va imaginati, de pilda, ca, în unele tari musulmane actorii si actritele nu au voie sa se atinga pe scena? Dupa cum acolo nu ai sa vezi, niciodata, o fata si un baiat la plimbare pe strazi, tinându-se de mâna, pentru ca asta le este interzis. Iar femeile nu au voie sa cânte si sa danseze în public, mai mult chiar, actritele nu pot sa faca asta într-un spectacol. Trupul, vocea unei femei sunt considerate simboluri erotice, de unde si interdictia de care aminteam. Numai ca în arta nimic nu este interzis, teritoriul fictiunii, al sugestiei este infinit, de aceea mi-a placut solutia la care a recurs o actrita iraniana (am citit asta în relatarea unui dramaturg calator în acel spatiu) care a jucat într-un spectacol de teatru gândit a se desfasura… într-un cort. Asadar, ea era acolo, înauntru, si dansa, iar spectatorii îi vedeau doar umbra. Iar altadata, nu a putut sa faca rolul unei cântarete, pâna la capat, neavând voie sa cânte în public. A mizat însa, din nou, pe puterea sugestiei. În momentul în care avea de cântat, venea în fata publicului, spunând: acum eu cânt, chiar daca tacea. Iar spectatorii întelegeau si se emotionau cu adevarat în acele momente în care o actrita gasea mijlocul de a transmite sentimente, avea credinta în arta ei, si din acea credinta extraordinara venea si puterea de a misca suflete. Minunate femei, nu-i asa?, niste îngeri de otel, când e nevoie.



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ