Dacă numărul perfecţiunii este zece, urmarea e că unsprezece este cel al imperfecţiunii. Şi chiar unsprezece mici povestiri cuprinde volumul lui Tom Rachman (o carte de debut, devenită rapid un best-seller) despre lumea unor ziarişti care lucrează la o publicaţie în limba engleză la Roma, volum numit Imperfecţioniştii. Un roman despre care presa de peste ocean scrie: „O frescă memorabilă a culiselor universului jurnalistic pe parcursul a cincizeci de ani, de la vârsta de aur a acestuia până la crepusculul din prezent”.
Cartea are o structură originală, este ingenios pusă în pagină, e vie, doldora de întâmplări, de fapte, drept pentru care te captivează la lectură, pentru că fiecare capitol este o poveste în sine, bine spusă, bine condusă de autor. Sunt, în fond, nişte istorioare cu personaje complexe, cu oameni care-şi dezvăluie atât calităţile cât, mai ales, defectele, vanitatea, slăbiciunile, de la care li se trage şi, neîmplinirea, ratarea, în cele din urmă. Viaţa de redacţie este descrisă cu umor, Rachman surprinzând vulnerabilitatea şi penibilul fiecărui personaj. Care se agită într-o lume urâtă, plină de stricăciuni, de rele, în care toate jocurile sunt făcute. Dar ei, jurnaliştii, trăiesc în ritmul ziarului la care lucrează, cam la suprafaţă, amăgindu-se când acesta o duce bine, are succes, şi căzând în depresie când publicaţia se duce de râpă.
Dar fiecare dintre ei încearcă, şi asta e înduioşător, desigur, să se salveze, să-şi găsească şi altă raţiune de a continua, de a trăi, şi după falimentul ziarului. Şi ăsta e cel mai important lucru, faptul că oamenii rezistă şocurilor, că pot să afle în ei punctul forte, că au rezistenţă în faţa eşecurilor, că sunt mai tari decât credeau ei înşişi. Chiar atunci sau tocmai atunci când viaţa lor li se pare lipsită de sens. În fine, aş mai spune că m-am delectat, citind cartea, cu nu puţine episoade amuzante, cu multe scene şi vorbe de duh. Redau câteva, de pildă, replica editorului corector Herman Cohen, care dezaproba orice transformare adusă de timpurile actuale, vezi provocarea Internetului, publicaţiile online: Internetul este faţă de presa scrisă ce sunt claxoanele faţă de muzică.
Aşa după cum am savurat felul în care este spulberat mitul amantului latin. Să ascultăm ce zice Abbey: “Hai să-ţi spun un secret: italienii – şi eu ştiu asta foarte bine, doar m-am măritat cu unul – sunt primadone, nu armăsari. Eu una refuz să mă îndrăgostesc de un tip care are o garderobă mai bogată ca a mea. Mulţi italieni din ăştia sunt ca nişte băieţi mici. Fiul meu, Henry, e mult mai matur, şi nu are decât treişpe ani. Multor italieni încă le spală mămica rufele, le aranjează blugii în şifonier, le pregăteşte sendviciuri cu mortadella la prînz. Se pare că nu prea depăşesc nivelul ăsta.” Da, italieni în pulovere roz şi pantaloni portocalii. Hai, că-i nostim!
Dar, ce-i cu asta, în fond, nu suntem cu toţii nişte imperfecţionişti?
