Chiar nu știu ce să zic despre „inventia” asta. Am auzit ca luna respectiva este decretata ca fiind „luna iubirii”, dar nu prea stiu cum sa înteleg asta. Ma rog, exista doua sarbatori dedicate iubirii, una importata, Sfântul Valentin, si alta autohtona, Dragobetele, dar de ce sa existe numai o luna a iubirii, calendaristic stabilita? Mie îmi displace profund “repartizarea asta”, desi sunt nascuta în februarie si as putea fi favorizata cumva – as putea avea parte de mai multa iubire? Ma întreb. Oricum, mie repartizarea pe luni ale anului ale iubirii, nu-mi convine. Eu as vrea ca iubirea sa nu aiba calendar. Sa ma bucur de ea oricând, sa o pot darui si primi, fara date fixe. Sunt încapatânata, recunosc, dar nu renunt la micul meu romantism. Sau mare? De ce nu? Oricum, pentru ca marketingul în zilele noastre învinge tot, m-am “aliniat” si eu, si fac anumite cadouri de zilele respective. Mai precis, cumpar carti despre dragoste, si le fac cadou. Baietilor mei, în primul rând (gândindu-ma ca ei le vor rasfoi, macar, cu iubitele lor), pe care as vrea sa-i câstig pentru placuta (si foarte folositoarea) zabava a lecturii, cum spune cronicarul. Reproduc (fiindcă îmi place foarte mult) citatul din Miron Costin: „nu e alta mai frumoasa si mai de folos în toata viata omului zabava decât cetitul cartilor”. Nu stiu daca am succes întotdeauna cu întreprinderea mea, dar stiu ca nu renunt. Poate, ca, odata si odata, ea va prinde. Acum, mai mult ca oricând, ma înversunez, desi nu-mi sta în fire, dar când vad cum a decazut studiul umanioarelor în programele scolare, am o motivatie suplimentara.
Sigur, marile carti, marile piese despre dragoste sunt multe în istoria universala a literaturii, a dramaturgiei, si mereu se vor scrie alte povesti despre iubire, pentru ca ea este mai puternica decât moartea, mai puternica decât ura. Dar eu am câteva preferinte constante, la care ma întorc de fiecare data. De pilda, recitesc câteva pasaje din romanul lui Ernest Hemingway (inegalabilul Papa Hem) “Pentru cine bat clopotele”, unde sunt câteva pagini tulburatoare despre dragoste. Si anume, acelea în care tânara eroina Maria (interpretata, în ecranizarea dupa roman, de Ingrid Bergman, absolut minunata, pura, luminoasa, ravasitoare!) îi marturiseste lui Pilar (batrâna tiganca aspra, patimasa, întruchipata, coplesitor, în acelasi film, de extraordinara Anna Magnani, incandescenta, care te frige, pur si simplu, privind-o) ca si-a petrecut noaptea cu Ingles, simtind cum “se topeste pamântul, si ca putea muri fericita în acele clipe”. Iar Pilar îi spune ca niciodata pamântul nu se topeste mai mult decât de trei ori în viata, în momentele acelea când un bărbat si o femeie devin o singura fiinta, iar pentru cei mai multi oameni nici macar odata. Desi, cu totii îsi doresc iubirea, si cred ca a lor, si numai a lor este unica, deosebita de tot ce au trait altii. În fine, fecare cu iluziile lui, caci fara ele viata ar deveni de nesuportat. Numai ca, nu stiu cum se face, dar tare se mai destrama ele repede, si ce apare dincolo de zona lor ideala este ceva urât si meschin, cel mai adesea. Spun asta, pentru ca, mereu aflu despre cum se destrama cupluri, altadată faimoase. Care-si spun adio, dupa o perioada frumoasa, spectaculoasa din viata lor, ca asa-i amorul, un copil pribeag. Si asta-i viata. Cu toate astea, partea romantica din mine se tot iteste, nu-mi da pace, desi as trai mai confortabil fara ea. Fac ce fac, si-mi tot amintesc niste fraze din romanul despre care vorbeam la început, si anume vorbele lui Ingles, la despartirea de Maria, înainte de a pleca într-o lupta unde stia ca va muri: „Atâta vreme cât va exista unul dintre noi, vom fi împreuna. Fiecare în parte suntem noi doi”. Pasaj superb, iesit de sub pana unui mare scriitor. Fiecare în parte suntem noi doi, acest adagiu romantic ma urmareste în acest precoce, în februarie, început de primăvară. Dar îmi place, recunosc, mai ales sentimentul de împrimavarare launtrica, îmi face bine, e ca un suflu de nedomolita tinerete.
Bricolaje / Februarie, luna iubirii?
