Cum despre aşteptările şi întâmplările electorale vorbeşte şi scrie toată presa acum, eu am să schimb subiectul şi am să mă refer la nişte aşteptări obişnuite, legate de viaţa noastră sentimentală. De care depinde echilibrul nostru afectiv, fericirea sau nefericirea noastră. Ne facem multe iluzii despre iubire când suntem tineri, şi credem că ea o să dureze veşnic. Din păcate, nu e aşa, pentru că iubirea e cel mai fragil sentiment. Iubirea este ca mătasea/O porţi, n-o porţi, se rupe, spun nişte vestite stihuri shakespeareene.
Mai nou, când lucrurile nu merg bine într-un cuplu, cei doi parteneri se iau de mână şi se duc la şedinţe de terapie, în speranţa că se vor regăsi şi că vor depăşi dificultăţile ivite în urma unor situaţii diverse. Cel mai rău este însă când cei doi se închid în muţenie şi nu-şi mai vorbesc deloc, asta însemnând moartea sigură a relaţiei. Pentru că secretul unei relaţii reuşite este tocmai comunicarea neîntreruptă.
Dacă nu eşti deschis şi sincer cu omul alături de care trăieşti, dacă nu simţi nevoia să-i povesteşti ce ţi se întâmplă, ce ţi s-a întâmplat, ce trăiri ai, incluzându-l mereu în viaţa ta, lucrurile se vor degrada treptat, până la o inevitabilă ruptură. O relaţie nu este completă, nu merge bine dacă cei doi nu se implică total, nu se angajează trup şi suflet în ea. Iar când se pune chestiunea unor observaţii critice, atunci trebuie să compensezi cu o cantitate de cinci ori mai mare de lucruri plăcute, complimente, laude, tandreţuri, partide de amor, pentru că numai astfel partenerul va primi în chip constructiv ceea ce i-ai spus. Cel puţin aşa susţin nişte psihologi americani, ei fiind aceia care au descoperit această proporţie ideală. Deci dacă vrei să-i atragi atenţia iubitului sau iubitei că nu este bine ce face, că nu este chiar în regulă sub cine ştie ce aspecte, e bine să fii pregătit pentru contrapartida despre care aminteam.
Altfel, e de rău, se lasă cu certuri, frustrări, neîncredere, ranchiune. Cert este că, după ce trece beţia îndrăgostirii, e musai ca partenerii să-şi asume un cod, nişte reguli pe care să le urmeze. Chiar dacă asta pare banal, e totuşi singurul mod civilizat de a face să dureze o relaţie. „Măsurile iubirii”, aşa şi-a numit cartea un psiholog care se bucură de mare succes acum în America, mister John Gottman, el petrecându-şi ani buni într-un „laborator al dragostei”, unde a analizat relaţiile de cuplu.
El este şi autorul unui gen de decalog al reuşitei în dragoste, pe unul din primele locuri stând comunicarea despre care am vorbit, solidaritatea, apoi transparenţa. Nu ai cum să te bucuri de intimitate reală cu un bărbat sau cu o femeie dacă nu-i împărtăşeşti ce simţi, ce experienţe traversezi, ce te nemulţumeşte, ce-ţi trezeşte spaime, etc. „Ceva nu merge între noi”, „nu am intimitate spirituală” spunea nefericita Sylvia Plath, poeta sinucigaşă. Să ai intimitate spirituală mi se pare cele mai frumos lucru, dar şi cel mai greu de obţinut.
Mai ales atunci când, la locul de muncă, în special, cât şi în alt gen de contacte sociale, prietenii vechi, de pildă, se stabilesc anumite legături aproape conjugale, considerate un veritabil pericol pentru un cuplu de îndrăgostiţi. Fiindcă eşti tentat, de cele mai multe ori, să discuţi cu alţii decât cu partenerul lucruri care te nemulţumesc, neajunsurile relaţiei tale, situaţiile de criză, iar unii, cei din exterior, pot profita de asta.
Una peste alta, cel mai înţelept este să nu ai aşteptări prea mari, să fii lucid, şi să nu crezi că fericirea este un dar divin, că vine din cer. Dimpotrivă, pentru ea trebuie să munceşti. Aşadar, nu uitaţi regula aceea cu compensaţia de cinci la unu. Nu faceţi economie de mângâieri, complimente, încurajări, vorbe şi gesturi tandre, dacă vreţi să aveţi o relaţie senină, armonioasă.
