Am deseori o senzaţie de sufocare, şi nu e din cauza căldurii, când văd atâta răutate, prostie şi vulgaritate împinse la extrem. Când văd “credincioşi” asaltând lăcaşele de cult, călcându-se în picioare, năvălind la pomeni. De parcă ar veni sfârşitul lumii peste o hoardă de sălbatici. Uneori mi-e teamă să deschid televizorul, dar profesia mă obligă să fiu informată. Prefer să citesc şi să ascult radioul, e adevărat.
În doze mai mici, mă uit şi la unele emisiuni, minunându-mă de câte inepţii şi dejecţii se scurg pe anumite canale. De cât de slinoşi sunt niscaiva comentatori şi realizatori de stupide pamflete, pe care, auzindu-i, numai indivizii cu pielea ca plăcile de rinocer se pot amuza. O fi Şarapova o lady (deşi eu nu am auzit nicio doamnă ţipând isteric), dar numitul Banciu n-are nimic dintr-un domn. Îmi dau seama că are succes cu carul, că are fani şi face rating, recunosc reţeta, ştiu cât poate seduce cinismul şi grobianismul, dar nu accept lipsa de stil.
Păi limbajul, şi apoi stilul contează, cum altfel? Nu poţi să te exprimi oricum pe un post public. De pe sticla aceea ar trebui să vină şi modele de comportament, zic eu. Deşi sunt conştientă că vorbesc în pustiu, nu am cum să renunţ la a fi eu însămi. Cu cele câteva idealisme la care ţin cu încăpăţânare. Şi, ca să termin acum cu televiziunea, ceea ce mă mai scoate din sărite sunt şi aşa-zisele Breaking news fabricate în studio. Nişte făcături stupide, după cum spuneam, lucruri minore, banalităţi împopoţonate cu expresii ce-ţi sar în ochi, fleacuri răsuflate, lipsă de proprietate a limbajului, etc. În fine, cel mai bine e să caut ceva care-mi spună o noutate.
Ceva despre oameni normali, dar mai ales despre oameni care răspândesc calm şi lumină. Încep să răsfoiesc un vraf de cărţi şi reviste şi dau peste un fragment dintr-o carte care se anunţă foarte interesantă. Este scrisă de Danuta Walesa, soţia fostului lider polonez, şi se numeşte „Visuri şi secrete”. N-am ştiut aproape nimic până acum despre această doamnă, pentru că nici nu era în zona mea de interes, recunosc.
Iar acum descopăr o personalitate extraordinară în această femeie simplă, plecată de la ţară, mamă a opt copii. Ceea ce am citit eu sunt paginile în care povesteşte cum s-a dus la Oslo ca să ridice Nobelul pentru soţul ei, acesta neputând părăsi Polonia fără consecinţe. Şi cum i-a fost foarte teamă, la început, cum că nu o să se descurce.
În fond, nu era decât o gospodină care se ocupase de casă, de copii, şi nu ieşise în lume, etc. Dar ştia că trebuie să-şi sprijine soţul, să fie alături de el, iar Walesa i-a spus că ea poate orice. Da, chiar aşa i-a spus: „Tu poţi orice, tu eşti în stare să faci orice”.
Şi Danuta adaugă ce-şi zicea ea însăşi adeseori: „Eu sunt ca un bizon care se descurcă în orice situaţie. Pot să fac orice. Ştiu să fac orice. Iar, dacă nu ştiu, atunci învăţ.” Cert este că Danuta Walesa s-a descurcat de minune la ceremonia de la Oslo, nu s-a pierdut cu firea, a spus ceea ce trebuia, a emoţionat oamenii, a reprezentat acolo, aşa cum îi place să zică, pe femeile poloneze. Pentru că a avut dispoziţia interioară potrivită, şi pentru că este un om cu valori puternice.
Ea ştie că nu exteriorul contează, că este un simplu ambalaj faţă de conţinut, doar acesta fiind cel cu semnificaţie. Şi acum, când priveşte îndărăt, la tot ceea ce a trăit, spune că nu a greşit când s-a căsătorit cu Lech Walesa (în ciuda perioadei foarte dure, plină de primejdii, cu Solidaritatea, cu Legea Marţială, când soţul i-a fost arestat, apoi internat) şi că nu regretă nimic. O femeie extraordinară.
