Trebuie sa recunosc un lucru care mi se întâmpla de ceva timp. Merg la festivaluri de teatru, fiindca trebuie sa fiu acolo, sa vad cât mai multe spectacole, pentru a fi cu informatia la zi (e ceea ce se numeste formare profesionala continua), si vin foarte obosita, chiar usor deprimata. Nu neaparat din cauza efortului, programele fiind foarte încarcate la astfel de festivaluri, care au si multe evenimente conexe, ci pentru ca vad spectacole pe texte greu de digerat.
Din zona marginalitatii, a mizerabilismului, a grotescului. E un trend, o stiu, dar m-am saturat, m-am plictisit, vreau altceva. Dincolo de obligatiile mele strict profesionale, am si eu preferintele mele. Apreciez orice gen de teatru bine scris, dar am o slabiciune pentru drama psihologica si pentru comedie, aceasta din toate timpurile, începând cu antichitatea. Si nu strâmb deloc din nas, la modul superior (si antipatic) la comediile bulevardiere.
Care cer mult talent, maiestrie compozitionala, inventivitate, un simt special al comicului de situatie, iar la transpunerea scenica, verva spumoasa. Cam toate astea sunt însa greu de gasit, dar când vad un spectacol în care le descopar, ma bucur cu adevarat. De fapt, bucurie vreau sa simt de câte ori merg la teatru. Si nu un supliciu, asteptând sa se termine spectacolul cât mai repede. Iar la spectacolele proaste, pe lânga faptul ca dureaza mult, la modul obiectiv, si timpul se dilata, asa încât senzatia este cu totul si cu totul neplacuta. Senzatie care se amplifica atunci când mai trebuie sa si scriu despre ele. Cu atât mai agreabila este, în schimb, senzatia pe care o ai când vezi genul de spectacole care „ îti spala sufletul”.
Asa am auzit-o spunând pe o colega de breasla dupa ce am vazut împreuna, la Fest (in) pe Bulevard (de la Teatrul Nottara), „History Boys. Povesti cu parfum de liceu ” de Alan Bennett. O piesa pusa în scena de tânarul si talentatul regizor Vlad Cristache la Teatrul Excelsior din Bucuresti. Asa cum spune si titlul, este o cuceritoare poveste cu adolescenti, aflati în clasa terminala a liceului, când îti aleg drumul spre mai departe, plecând în viata cu ceea ce au reusit sa acumuleze pe parcursul studiilor, si mai cu seama din relatia personala cu profesorii lor.
Actiunea este plasata într-un colegiu din Anglia, unul traditional, în care directorul are ambitia ca institutia condusa de el sa obtina un loc cât mai sus în clasamentul colegiilor similare. Numai ca, la clasa de istorie a profesorului Hector, se întâmpla lucruri cel putin ciudate, baietii comportându-se foarte liber, nepermis de liber, de fantezist. Asta, sub obladuirea profesorului lor, un tip excentric, cu idei proprii despre pedagogie.
El va intra în conflict cu conducerea scolii, dar si cu un tânar suplinitor, care are idei pragmatice, cinice chiar, pe care încearca sa le inoculeze elevilor, dându-le reteta succesului la examenul la admitere la facultate (neaparat Oxford si Cambridge, tinta ambitiosului director), cât si în viata. În fine, itele se complica si bataliile pe idei, conceptii diferite despre educatie se amplifica. Sunt multe scene savuroase în piesa, si în spectacol, iar intrepretii sunt minunati, dar cum nu fac aici o cronica de spectacol ma opresc doar la ceea ce voia Hector, profesorul adorat (dar si contestat) sa le transmita elevilor sai, dincolo de minciuna conventionala care domneste în orice societate.
Ei bine, el voia sa-i faca pe toti actionari la minunata lume a cuvintelor, pentru ca astfel sa aiba cont deschis în banca literaturii. Sa-i inspire sa devina mai buni, sa nu fie nepregatiti pentru „nesfârsita micime a vietii”. Sa fie generosi. „Da mai departe ceea ce stii. Nu pentru mine, nu pentru voi, ci pentru cineva, undeva, cândva. Asta e jocul pe care am vrut sa îl învatati”. Frumos, nu-i asa?
