Bicicleta cu trei roti

0


De acea data, gasisem cu usurinta o banca în parcul viu colorat. Acolo am descoperit o oaza a micilor bucurii, a simplitatii cuminti, a comuniunii cu tine însuti. Hlizitul frunzelor, respiratia castanilor, trilul lucios al pasarelelor te dezlipeau de gândul cu care ai venit si te purtau parca în tihna edenica în care s-a trezit primul om. Si toate acestea, în mijlocul orasului.

Intersectând acel calm nefiresc, din când în când mai auzeai cum trece câte-un student absorbit, cu mapa la subrat, sau vreun pensionar la a doua tinerete. În acea liniste, involuntar, atentia mi-a fost confiscata de aleea de la intrare, de unde s-a auzit ceva ca un chiuit puternic. Era o familie tânara, în prima zi de concediu, dupa cum dibuiam eu. În fata parintilor, încordat dar vesel, pedala un baietel de câtiva anisori, pe o bicicleta mica, cu trei roti.

Mergeau doar pe marginea aleii, unde un voal de umbra se întindea gospodareste si se bucura de sine. Doar printre frunze, din loc în loc, câte o raza de soare le mai facea cu ochiul. „Oare, vara, soarele nu se bucura ca exista si umbra?” Ce întrebare stupida s-a trezit în acea clipita în capsorul meu. Trebuia totusi sa dau un raspuns, pentru ca interogatia ma stânjenea ca o scama alba pe reverenda. „Da, se bucura ca exista umbra. Si, când afara e foarte cald, cum e acum, chiar si soarele ar sta la umbra”, mi-am raspuns asa, într-o doara, ca sa scap de mine.

Copilasul se apropia ritmat de banca peste care ma înstapânisem. Îl vedeam cum înainta câtiva metri, apoi se oprea, privea înapoi la mami si la tati, si-i astepta cuminte. Acea asteptare îi încarca rezervorul de încrede în sine si de securitate salutara. Totul se derula ca un ritual initiatic, de o candoare de nedescris. Micutul explora necunoscutul cu lingurita, pe masura puterilor lui. De fiecare data când stationa, îsi întorcea capul, solicita aprobarea ochilor mamei, în reflexia carora copilasul descoperea ca exista si ca e vegheat.

Parintii, în spate, tinându-se de mâna, aratau ca o pâlnie deschisa spre cerul doldora de lumina. Mergeau agale si leganat, ca atunci când nu te grabesti nicaieri. Ca într-o domoala si nevinovata ebrietate. Erau fericiti. Radiau. Poate ca demult îsi imaginasera un concediu exotic, dar portofelul nu le-a dat voie. Poate ca mai erau dintre colegii lor care le trimiteau poze de la mare si-i invitau acolo. Însa astea nu mai contau. Acum erau bucurosi ca se au unul pe altul. Si ca un copilas îi iubeste si le spune mami si tati.

Trecând prin dreptul meu, baietelul mi-a permis ragazul sa îl privesc mai atent. Era pur si radios. Sclipiri de neprihanire rasareau în ochisorii lui. Mâinile mici tineau cu fermitate coarnele bicicletei, de parca era om mare. Picioarele firave apasau pedalele. De acasa pâna în parc tot pedalase, si acum, la mijlocul drumului, era obosit. Gâfâia mototol, încet, ca nu cumva sa-si dea seama cineva ca nu mai poate.
– Haideti, iar ati ramas în spate, striga el catre parintii distrati.
Tatal banuitor, simtindu-i oboseala, a prins mânerul galben din spatele bicicletei si a împins-o câtiva metri în fata, în timp ce copilul si mai vârtos se facea ca apasa pe pedale si se minuna de câta viteza a fost în stare sa atinga „cu fortele proprii”. Era mândru de puterea ce o avea. Ajuns iarasi în fata, se întoarse spre parinti:

– Haideti, iar ati ramas în spate. Haideti mai repede!

Scena se tot repeta. Cu mânerul din spatele bicicletei, tatal si-a condus copilul pâna departe. Pe micut, îndepartându-se, îl auzeam tot mai încet:

– Haideti, iar ati ramas în spate. Haideti!

Parintii, tot în urma, râdeau copios si se bucurau de copilul lor. si era abia prima zi de concediu….

Aceasta marturie a fost data de un preot, iar noi am cules-o.

Ni se poate întâmpla si noua, ca acestui copilas, sa credem ca am ajuns în fata. Sesizam ca am evoluat, am reusit ceva în viata, detinem putere si inteligenta. Suntem apreciati, adunam Like-uri, ne merge bine, obtinem o promovare, avem bani, dam înainte. Toate acestea sunt bune.

Pe de alta parte, îi vedem pe parintii nostri în vârsta, mai lenti, mereu ramânând „în urma” cu tehnica, cu informatiile. Nu stiu sa navigheze pe internet, nu cunosc meniul unei tablete. Mereu ne amintesc aceleasi lucruri, sa mergem la biserica, sa ne spovedim, sa ducem o viata curata. Si atunci îti vine sa le spui:

„Ati ramas în urma. Lumea s-a schimbat”. Si totusi, daca am ajuns undeva, este pentru ca ei ne-au dat viata, ne-au propulsat cu „mânerul galben al bicicletei” pe care suntem asezati.
Ni se poate întâmpla ca acestui copilas, sa da înainte, sa fim stapâni pe viata noastra. Poate ca uitam însa ca Tatal nostru ne da tot ce avem si ca fara el nimic nu suntem. Prezenta Tatalui este discreta. El sta în spate, providenta sa se îmbraca în mister. Uneori unii, autosuficienti, chiar cred ca ea lipseste. De aceea, Tatal este acuzat ca ramâne în spate, ca nu tine pasul cu copiii lui, cu tehnica, cu evolutia mileniului al treilea. Unii îl cred departe, ramas în spate, si îi reproseaza: „Hai, iar ai ramas în spate. Hai mai repede!” Atâtia vad în Tatal si în Biserica lui idei medievale care iar tine pe loc, care iar face sa astepte.

Fiule, tot ce ai si tot ce esti reprezinta darul lui Dumnezeu. Mâna sa conduce mânerul bicicletei pe care stai. Înaintarea ta de pâna acum se datoreaza nu atât efortului cu care ai pedalat, cât mai ales ajutorului sau misterios dar real, discret dar puternic, cu care îti poarta de grija.

Pr. Iulian Robu



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ