Avem nevoie de sărbători, de prilejuri festive în care să ne întâlnim cu oameni de ispravă, care au înfăptuit lucruri de valoare în viaţa lor. Avem nevoie de momente în care să celebrăm literatura română, dând premii celor mai buni dintre cei buni.
Aşa am gândit sărbătorirea semicentenarului revistei „Ateneu”, cu evocări, dezbateri, colocvii, rememorări, discuţii despre ce a însemnat şi înseamnă această importantă instituţie de cultură, dar am zis şi că e bine să rămână ceva în urma acestor plăcute întâlniri de suflet, minte şi literatură. Nişte mărturii palpabile, strânse în file de carte.
Am lansat, aşadar, trei volume aparţinând chiar unor ateneişti, mai vechi şi mai noi, este vorba despre Victor Mitocaru, Adrian Jicu, Marius Manta. Şi am să mă opresc la cartea „O istorie vie a revistei Ateneu”, scrisă de Victor Mitocaru special pentru evenimentul amintit.
Dintru început, am să spun că este o lucrare foarte laborioasă, bazată pe o documentaţie atentă şi minuţioasă, dar şi că această acribie a documentului este fericit încălzită de o participare afectivă. Victor Mitocaru a fost redactor la revistă, o cunoaşte din interior, trăind multe dintre cele relatate în chip direct.
Astfel că el reuşeşte să închege un portret în mişcare al revistei, să facă un profil al epocii, să descrie atmosfera, climatul de lucru, să analizeze sumarele, tematica revistei pe perioade lungi de timp. Paginile sunt dense şi foarte vii, pentru că din ele se desprind figurile redactorilor şi ale altor persoane şi personalităţi implicate în istoria revistei.
Cititorii află astfel multe lucruri despre cei care au alcătuit „Gruparea Ateneu”, dar şi despre redacţia actuală, în fine, despre oameni şi cărţile lor. Printre ei, în ipostaza scribului, al unui martor subiectiv, de astă dată, îl găsim şi pe autorul acestei cărţi, pe Victor Mitocaru, cu întrebările, neliniştile, meditaţiile, trăirile sale.
Sunt două registre în carte, două paliere stilistice, unul obiectiv şi un altul subiectiv, astfel că aveam de-a face cu un gen aparte, cu un eseu monografic. În care autorul problematizează, pune în discuţie chiar valabilitatea termenului de „grupare Ateneu”, avansând nişte interesante puncte de vedere. Nu le voi dezvălui, tocmai ca să vă incit la lectură. O lectură deopotrivă instructivă, cât şi plăcută, captivantă, pentru că din carte nu lipseşte anecdoticul, bine dozat însă. „O istorie vie a revistei Ateneu” este o reuşită a genului, o carte scrisă cu seriozitatea cercetătorului, dar şi cu empatie, cu feeling.
Menţionez că lucrarea este dedicată, nici nu se putea altminteri, „maestrului Radu Cârneci, iniţiatorul seriei noi a revistei Ateneu, precum şi celor care i-au fost în preajmă la înfăptuirea acestui înalt act de cultură.” După cum, şi cartea despre care am vorbit este un remarcabil act de cultură.
