Defilari interminabile, demonstratii gigantice, cântece excesiv de patriotice si versuri inutil de eroice – cam aceasta era atmosfera sarbatoririi Insurectiei Nationale Antifascista si Antihitlerista inainte ca, in decembrie 1989, România sa “intoarca armele” impotriva socialismului multilateral dezvoltat. Eu recunosc, ca multi altii, ca pâna prin adolescenta am fost foarte mândru ca tara mea a fost in stare sa se ia de piept cu ditamai Germania lui Hitler si, cu fortele proprii, sa-i alunge pe “friti”.
Pe urma, pe masura ce am aflat ca, de fapt, trupele rusesti ce trecusera Prutul ocupasera aproape toata Moldova au fost argumentul decisiv in schimbarea taberei, mi-am dat seama ca nu stiam mai nimic despre evenimentul considerat la acea vreme cel mai important al Istoriei noastre contemporane. Pe urma au urmat dezvaluirile despre rolul regelui Mihai in arestarea maresalului Ion Antonescu, un rol controversat intr-o piesa cu personaje contradictorii: lideri politici ai partidelor istorice destul de nehotarâti, agenti straini destul de inconstienti, comunisti autohtoni controlati de rusi, ofiteri români curajosi si, mai presus de toate, militari de toate gradele care au decis o schimbare dramatica in Al Doilea Razboi Mondial.
Pentru cei din urma cred ca 23 August 1944 era obligatoriu sa ramâna o Sarbatoare, una autentica, intr-o tara unde nu mai exista niciun motiv de mândrie nationala. Iar eroismul zecilor de mii de români in uniforma care au acceptat sa infrunte o masina de razboi inca puternica este un motiv necesar si suficient in aceasta perioada a derisoriului devenit politica de stat. La urma urmelor, simte mai mult cetateanul de 1 Decembrie ca are trei inimi in pieptu-i de arama, molfaind fasolea cu ciolan devenita simbol PRO-national al unitatii? Nu cred, macar pentru faptul ca un popor declarat credincios crestin se afla in postul Craciunului in respectiva zi.
Si trebuie sa recunoastem ca ardelenii sunt cei care simt (din ce in ce mai putin?) ca Marea Unire chiar a fost un fapt insemnat, in timp de regatenii trateaza cu ironica detasare formarea României Mari. Revenind la 23 August, ma intreb daca nu cumva aceasta natie blazata – ca sa nu spun blegita – ar fi avut nevoie de un model al asumarii actiunii comune, renuntând la lenea denumita boiereste contemplare, adica supusenie si lasitate.
Chiar e nevoie de o insurectie in tara asta, chiar si fara un rege, dar macar cu români pentru care Istoria nu este prilej de lalaiala bahic-patriotica si lauda prosteasca dupa o invârteala ilegala. Traiasca 23 August!
