În oglindă

Anticomunismul a devenit, în România, aproape unica doctrină politică acceptată; elitele culturale şi politice judecă evenimentele şi ideile din spaţiul public numai după acest criteriu. Dacă o persoană se declară împotriva comunismului, automat primeşte un certificat de onorabilitate, dacă o lucrare condamnă comunismul, automat devine importantă.

Prin efectul de contaminare, orice idee care seamănă cu o idee comunistă este anatemizată. Vânătoarea de vrăjitoare a atins paroxismul şi, ca de obicei, ascunde foarte bine realitatea: în loc să ne concentrăm pe problemele esenţiale, ne pierdem vremea condamnând un sistem care a dispărut deja de aproape trei decenii.

Anticomunismul de paradă (să ne amintim că aceia care condamnă comunismul acum au fost printre beneficiarii de seamă ai regimului trecut) produce, însă, o distorsiune în percepţia noastră asupra realităţii: ne spune că tot ceea ce s-a întâmplat în timpul regimului comunist trebuie condamnat întrucât nu s-a făcut nimic bun, au fost numai abuzuri, crime, confiscări de bunuri şi naţionalizări. Prin contrast, deci, ni se induce ideea că tot ceea ce a fost înainte de instaurarea comunismului a fost bun, deoarece după aceea totul a fost rău. Ceea ce este fals.

Am amintit, ieri, despre modul în care autorităţile româneşti din perioada interbelică foloseau Armata pentru a pune capăt grevelor. Să extindem puţin orizontul. Pentru că abuzurile şi excesele de după 1945 au fost posibile şi din cauza abuzurilor şi exceselor de dinainte. În definitiv, infracţiunea de „uneltire contra orânduirii de stat” pe baza căreia tribunalele comuniste au condamnat pe bandă rulantă a fost introdusă de Codul Penal din 1938.

Aşa cum duşmanii regimului comunist erau luaţi de Securitate şi închişi, la fel se întâmpla cu duşmanii regimului de dinainte, băgaţi în lagăre de muncă pe baza unor simple denunţuri sau liste întocmite de Siguranţă. Şi nu e vorba doar despre comunişti; ci despre socialişti, ori antifascişti.

După începutul războiului, în lagăre sunt băgaţi şi liberali sau ţărănişti. Aşa cum comuniştii aveau să urmărească oameni pentru deţinerea de cărţi interzise sau alte „delicte” culturale, Siguranţa urmărea cetăţenii pentru că aveau opţiuni „de stânga”. Victor Eftimiu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu sunt internaţi în lagăre pentru opiniile lor antifasciste. Geo Bogza este urmărit de Siguranţă pentru deplasările în Spania şi pentru că un denunţător anonim informează organele că la domiciuliul său are o fabrică de explozivi.

Eugen Ionesco are dosar la Siguranţă pentru că mama sa era evreică; va fi condamnat pentru un articol critic la adresa Armatei. Pictorul Jules Perahim este urmărit pentru că în casa sa s-ar întruni „elemente de stânga” iar arta sa ar fi creată „pentru elementele de stânga”. Regimul comunist şi-a executat inamicii? Acelaşi lucru l-a făcut şi regimul capitalist de dinainte, care, pe vremea războiului, condamna la moarte inclusiv minorii pentru împărţirea de manifeste. Să mai amintim doar episodul din 18 martie 1944, când deținuții politici din închisoarea Râbnița (din Transnistria ocupată de români) sunt împuşcaţi în ceafă pentru a nu fi eliberaţi de Armata Roșie.

Desigur, se pot scrie multe despre abuzurile şi excesele ambelor regimuri. Dar nu trebuie să trecem sub tăcere, în numele unei ideologii, ceea ce s-a întâmplat sub vreunul dintre regimurile acestea. Trebuie să învăţăm că abuzul generează abuz, excesul duce la exces; să luăm aminte, deci, să nu mai repetăm greşelile trecutului. Pentru că nu există nici un Bine la care să se ajungă făcând Rău.

Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"