„Străinul” sau omul fără măști

1

Vine o vreme în care ești sedus, mai ales sub presiunea ticălosului Timp, de îndemnul imperativ al lui Noica: „Nu citiţi cărţi! Citiţi autori!” Îndemnului i se adaugă, firește, și chemarea către valorile autentice, motiv pentru care recitirea unor autori de referință este esențială. Am recitit (a patra oară?) „Străinul” lui Albert Camus, despre care cred că este unul dintre marile romane ale lumii. Am recitit însă, inițial, ca pe un fel de prolegomene, „Mitul lui Sisif” și „Caligula”, alte două creații camusiene fără de care este greu să decriptezi absurdul din „Străinul”.

M-a ajutat să decriptez mesajul romanului un gând din „Mitul lui Sisif” – „Contrariul sinucigașului este condamnatul la moarte” (Editura pentru Literatură și Artă, 1969, pag. 56), dar și un altul dintr-un interviu acordat de Camus, în 1955, în care el spunea că în societatea noastră orice om care nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte.

În roman, citim: „Dar avocatul meu, la capătul răbdării, a exclamat ridicând brațele, așa încât mânecile, căzându-i, au descoperit cutele unei cămăși apretate: «Mă rog, e acuzat că și-a îngropat mama sau pentru că a ucis un om?» Publicul a râs. Dar procurorul s-a ridicat iar, s-a învăluit în roba lui și a declarat că trebuia să ai candoarea onorabilului apărător ca să nu simți că există între aceste două șiruri de fapte o legătură profundă, patetică, esențială: «Da, a exclamat el cu putere, îl acuz pe acest om de faptul că și-a înmormântat mama cu un suflet de criminal»” („Străinul”, RAO, București, pag. 70). Dar el, Meursault, era trimis în judecată pentru uciderea unui om, faptă pe care nu o nega, nu pentru că n-a plâns la înmormântarea mamei sale. Meursault, un funcționar franco-alegrian, are o viață obișnuită/cenușie, „de duzină”.

Este un anonim, un spectator al zgomotului lumii. Bizar, el ucide un arab. Își asumă responsabilitatea. În instanță, nu caută tertipuri, nu minte. Îi surprinde pe toți cu goliciunea adevărului faptelor sale. Acuzarea și apărarea, pline de zel, apar, astfel, absurde. Refuzul său de a se ascunde după varii măști stârnește chiar și indignarea publicului. Într-o lume în care uzul măștilor este o cutumă, el este perceput ca o ființă absurdă. Este detașat nu doar de lume (familie, prieteni), ci și față de propria-i persoană, la care se raportează ca la un străin. Îi este indiferent dacă se căsătorește sau nu fără a iubi, dacă va fi condamnat sau iertat. Este locuit de o absurdă echivalență a contrariilor. Propozițiile și/sau puținele sale fraze sunt cenzurate, parcă, de o ghilotină care ucide nu doar metaforele. DA și NU sunt vedetele favorite ale discursului său. O atonie ciudată a… firii îl locuiește. Nu este bântuit de vid afectiv, dar nu poate comunica. Între două universuri absurde – El și Lumea – nu poate arunca punți fericite. Privește către semeni cu ochii celui care examinează un insectar din care face și el parte.

Pentru el nu există granițe între ură și dragoste, suferință și fericire, viață și moarte, firesc și bizar. Abandonat unei „tandre indiferențe a lumii” devine locvace doar atunci când îi dă ghes vreun monolog interior: „Pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură”. Niște spectatori pe care nu-i ura, nici nu-i adula. Îi erau indiferenți, așa cum indiferentă îi era viața sa către care privea ca la un străin oarecare. Meursault pare a cita din „Mitul lui Sisif”: „Nu există destin care să nu poată fi depășit prin dispreț” (Ibidem, pag. 129). Cât de mult locuiește el și în noi?…


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ