– prof. Cornelia Ichim – Pompiliu a lansat volumul “Jean Marais nu plânge niciodată” – autoarea spune că este o carte despre dorul de acasă şi forţa iubirii – criticii spun că volumul este o pledoarie împotriva uitării
Cum literatura şi teatrul nu merg decât în armonie, organizatorii acestui eveniment nu puteau alege un loc mai potrivit pentru lansarea volumului “Jean Marais nu plânge niciodată”, al autoarei prof. Cornelia Ichim-Pompiliu, decât scena Teatrului Municipal Bacovia. La finele săptămânii trecute, sala de spectacol s-a umplut de invitaţi, oameni de carte, elevi şi cadre didactice de la Şcoala “Ion Creangă”, acolo unde prof. Cornelia Ichim-Pompiliu scrie în cartea vieţii elevilor. Autoarea volumului “Jean Marais nu plânge niciodată” s-a născut pe 29 iulie 1957, în Vatra Dornei. Este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, finalizată cu atestat pentru cercetare şi învăţământ superior. Prof. Cornelia Ichim-Pompiliu scrie proză de la 11 ani, debutând cu schiţe în revista “Cutezătorii” (1973), iar editorial cu volumul “Cazarmă cu naratori”. De asemenea, a mai încredinţat tiparului eseul “Textul narativ. Structură şi receptare” (2009), romanul “Peştele din oglindă” (2010) şi cartea de proză scurtă “Repetiţie generală cu apocalipsă” (2013).
O carte scrisă pentru cititori
Moderatorul evenimentului a fost actorul Bogdan Matei, care, după o trecere în revistă a volumului semnat de Cornelia Ichim-Pompiliu, i-a chemat în scenă pe autoare şi invitaţii acesteia: Grigore Codrescu, Cornel Galben, Viorel Savin, Petre Isachi, Cecilia Moldovan şi Daniel Nicolescu. Fiecare în parte a vorbit despre volumul “Jean Marais nu plânge niciodată”, pentru ca mesajul final să fie unic, un îndemn la citit cartea.
“Cornelia Ichim-Pompiliu are un condei extraordinar de interesant, scrie adânc şi foarte adevărat. Cartea îţi transmite o anume nostalgie, iar titlul ei nu este deloc întâmplător. Am trăit cu toţii într-o societate dictatorială, dar eram mult mai legaţi, mai prieteni şi mult mai cinstiţi unul faţă de celălalt. Per total este o carte foarte frumoasă care în subtext spune lucruri foarte adevărate”, declară Viorel Savin.
“De regulă, editorul stă în umbră. Ceea ce pot să vă spun este că am fost cucerit de la primele pagini. A ieşit o carte atipică, unică în felul ei. Şi cum cartea a fost scrisă pentru cititori şi nu pentru critici, vă las pe dumneavoastră să descoperiţi frumosul”, declară Cornel Galben.
“E un roman politic de excepţie, important nu prin ceea ce spune, ci prin ceea ce nu spune. Autoarea radiografiază condiţia prezentului. Aceste stafii ale trecutului colindă încă prezentul. Cornelia este foarte dură în ceea ce priveşte transfigurarea ei şi cred că lucrarea de faţă este o pledoarie împotriva uitării. Admirabilă scriitura şi cred că dimensiunea unui scriitor o dă stilul”, declară Petre Isachi.
Copleşită de aprecierile făcute de persoanele avizate, Cornelia Ichim-Pompiliu le-a mărturisit celor prezenţi că îi place şi acum să se joace, iar “vinovat” de aceste trăiri se face chiar soţul ei, Dan Pompiliu.
“Să ştiţi că scriind cartea şi rescriind-o am descoperit lucruri pe care nu le ştiam despre mine. Am descoperit că m-am schimbat foarte puţin. Am rămas cu aceleaşi bucurii şi idiosincrazii, am rămas cu aceeaşi sete nestăvilită de libertate. Îmi plac aceleaşi lucruri şi îmi displac aceleaşi lucruri”, declară Cornelia Ichim-Pompiliu.
Cartea a fost scrisă pe acorduri de pian, pentru că aşa a ştiut Dan Pompiliu să-şi încurajeze soţia atunci când aceasta credea că nu o va scoate la capăt cu scrisul. Momentele sensibile ce au urmat lansării de carte s-au consumat între prieteni, iar colegii de la Şcoala Gimnazială “Ion Creangă” i-au dăruit Corneliei Ichim-Pompiliu un tort sub forma unei invitații la eveniment.
Seara s-a încheiat cu o şedinţă de autografe întreruptă adesea de îmbrăţişări, felicitări şi flori.
