Greu e cu scrisul, vorbesc de cel profesionist, aparținând celor care au conștiința scrisului, și îi exclud aici pe semidocți și pe grafomani, evident, dar nici cu cititul nu e ușor. De aceea mulți s-au și lăsat de tot de ocupația asta și nu mai pun mâna pe nicio carte, pe nicio revistă. Că trebuie să depui efort, să le ții în mână, să dai paginile, etc.
Și, oricum, în zadar citești ceva dacă nu înțelegi sensul, sau dacă rupi din întregul unui text (care are o structură, o logica internă, argumente, etc.) doar niște frânturi, și nu vezi esențialul. Sunt cititori buni și cititori mai puțini buni, care deformează, denaturează sensurile, văzând, cu rea-credință, totul la modul simplist și maniheist, doar în negru și alb, și se grăbesc să judece, să condamne, asta plăcându-le cel mai mult. Că așa s-au născut uni, supărați. Or, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, iar lumea e diversă și plină de culori, de nuanțe mai ales. Iar omului care gândește esențiale îi sunt nuanțele. Generalizările nu sunt bune, cum nu e bună nici gândirea încremenită în truisme, în prejudecăți. Lucrurile se schimbă, realitatea e polimorfă și policromă, și nu poți să te instalezi confortabil în niște prefabricate de „gândire”.
Da, eu vreau să văd lumea în culori, dar nu în roz, pentru că vreau să-mi păstrez spiritul critic, luciditatea. Și nu judec nimic în bloc, și nici definitiv.
Am văzut reacția violentă a unui cititor la tableta mea despre vârstă, care avea un titlu cu nuanță umoristică, se vedea cât de colo, și tare m-am mirat. În primul rând, eu recunoașteam, și nu cu mare plăcere, vai, că nu mai sunt tânără. Atunci, cum aș putea să am ceva împotriva celor în vârstă ? Eu semnalam doar niște derapaje, niște reacții lipsite de măsură, de toleranță, îngăduință. Și susțin, oricând, că valoarea nu ține de vârstă, care e doar un număr în această privință. Știm de la Cidul lui Corneille că valoarea nu așteaptă numărul anilor. Că poți fi tânăr și strălucit, excepțional. Așa cum sunt și o groază de indivizi cu mulți ani, dar fără să fi făcut ceva demn de laudă la viața lor. Iar când e vorba despre respect, el nu se cere, el se impune de la sine, se merită. Părul alb e de respectat dacă e un atribul al omului interior, al înțelepciunii, bunătății, generozității.
Și, mai spuneam că eu îi admir dintotdeauna pe doamnele și domnii în vârstă care au umor, autoironie, care e semnul unei inteligențe superioare. Am o mare slăbiciune pentru doi bărbați centenari, istoricul Neagu Djuvara și filosoful Mihai Șora, care și-au păstrat un fel de a fi tineresc, având reacții vii, luând atitudine publică la tot ce se întâmplă aici și acum. Îmi place teribil virilitatea lor spirituală. Și cred, citindu-l și citându-l acum pe Al. Paleologu (un alt domn, seducător și la senectute, de care mă îndrăgostisem cândva) că, adevărata bărbăție este să scrii „Logica rațiunii pure”. Iar dintre venerabilele doamne, le admir pe poeta Nora Iuga, regizoarea Sanda Manu, pe actrița Carmen Stănescu, și am avut o mare prețuire pentru regretata mare traducătoare Antoaneta Ralian, care spunea, printre altele: „Nu uitaţi un lucru, tineri frumoşi care dispreţuiţi bătrâneţea (nici ei nu-i plăcea, mai ales cea maliţioasă, bârfitoare, n.m.). Ea vine implacabil. Vine şi la voi. Primiţi-o, dacă puteţi, cu calm. Fiţi mai tari decât ea, rezistaţi-i, contracaraţi-o, cu o lăuntrică tinereţe fără bătrâneţe”. Frumos sfat, nu-i așa? Să știi să te bucuri, asta înseamnă să ai viață. Și am să închei cu un spiritual paradox formulat de Alphonse Allais, „cei care nu râd nu sunt oameni serioși”.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
